“În dragoste nu este nimic ne melodios.” Am primit acest dar sub formă de slove zilele trecute și l-am depozitat în suflet, așezându-l în centrul atenției mele pentru a gândi, a reflecta și mai ales, pentru a-l experimenta. Dragostea este partitura divină; sublimă, desăvârșită, sfântă. Omul crează disonanță prin corzile dezacordate ale sufletului său. In dezacord cu Divinitatea și în acordaj cu egoismul, simfonia iubirii este cântată precum un recviem sau ca un zgomot deranjant.
Dar “în dragoste nu este nimic ne melodios”, ci armonie și rafinament. Într-una dintre cântările din cartea Psalmilor, numită și “O cântare de dragoste”, autorul ei începe astfel: “Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă… Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba!” Este evident că în optica scriitorului de versuri de dragoste, a scrie despre iubire și despre persoana iubită este un act încărcat de reverență, este un moment sacru. De aceea este nevoie să îți acordezi inima în tonalitățile divinului pentru a putea revărsa peste persoana iubită cuvinte dătătoare de viață, pline de farmec, cuvinte care să acompanieze trăirea.
În cele care urmează veți găsi câteva dialoguri regale, o parte a unei corespondențe a două suflete care au înțeles că iubirea înseamnă, nici mai mult nici mai puțin decât, mântuirea propriului suflet și singura cale de a primi viața fără de moarte. Au înțeles că iubirea exprimată și trăită frumos, ține sufletul și mintea la altitudini de slavă, necontaminat de poluarea urii care, în orice forma a ei, mutilează și distruge nenumărate suflete în fiecare zi. Cine iubește este din Cel Etern și cine iubește va fi etern!
Mi-am dorit mult acest moment de liniște pentru a-mi așeza gândurile inimii ca o jertfă de mulțumire pe altarul sufletului tău. Citește cu aceeași dragoste cu care îți scriu, știu că așa va fi, și ascultă-mi cântecul plăpând, fredonarea-mi slabă a sufletului meu, iar apoi înmulțește tot ce simți cu numărul stelelor de pe cer, așa vei înțelege o parte din dragostea imensă pe care ți-o port.
Mi-am dat seama că bunătății tale nu pot să-i țin numărul, e abundentă! Nu e o metaforă ce zic, deși mi-ar fi convenit mai degrabă sa fie. Noblesse oblige! Dar este atât de divină obligația acesta încât ea devine încântare.
Îți mulțumesc mult prea frumos pentru toată bunătatea arătată față de mine! Am plâns de atât de multe ori sub greutatea bunătății tale. Da, am plâns deoarece mi-am dat seama ca plânsul meu este mai adânc în fața bunătății tale decât în fața răutății celorlalți. Gândul că cineva mi-a oferit bunătatea, se așează în fruntea gândurilor mele și mi le aliniază pe toate celelalte, mă chinuie frumos, mă urmărește mai mult decât oricare gând.
Îți mulțumesc că m-ai învățat sa trec frumos prin viața, mi-ai învățat sufletul să respire, m-ai învățat să cânt iubirea, să o exprim solemn; m-ai învățat responsabilitatea și devotamentul; m-ai învățat să nu mă tem; m-ai învățat să plâng frumos. M-ai corectat atât de blând și frumos în ce era greșit, încât îndreptarea aceasta mi s-a părut un alint. Îți mulțumesc pentru iertarea oferită atât de frumos, îți mulțumesc pentru mulțumiri, mi-ai mulțumit și m-ai apreciat deseori, deși era vorba de lucruri prea mici făcute. Îți mulțumesc că mi-ai fost și îmi ești lumea mea bună.
Mă apasă greutatea iubirii tale, că abia pot să respir. Sunt prea slab, prea mic pentru iubirea ta atât de mare. Citesc cuvintele tale și prin ele se modelează icoana ființei tale. Te văd în toată strălucirea ta sfioasă, te aud și glasul tău duios îmi convertește sufletul în simfonie. Te văd precum o ființă plămădită în cerurile înalte, pe buzele tale cuvintele se transformă în miere, iar limba ce le glăsuiește răspândește miresme de eternitate.
Ce-mi place cel mai mult la tine este ca ești iubire.
Iubirea înseamnă celălalt, înseamnă apropierea dintre inimi. Iubirea înseamnă relația dintre mine și tine. Fără iubire nu este vers, cântec, dans și poezie. Vezi tu, poezia iubirii nu înseamnă versurile ei ci persoana care adună cuvintele în vers. Poezia de dragoste este de fapt dragoste pentru cea mai frumoasă poezie, persoana iubită. În cazul meu, TU. Iubire este atunci când gândul și inima își trăiesc paradisul în sufletul tău și îl extind apoi spre celălalt. Iubirea este o persoană pe care inima o conjugă și o declină cu tot ce faci.
Nici măcar rugăciunea nu e mai de preț decât iubirea! Îmi imaginez mirarea de pe chipul tău după ce ai citit cea am scris în propoziția anterioară. Dar, acesta este adevărul, nu
există rugăciune fără iubire, și nu există iubire care să nu devină o rugăciune. Rugăciunea fără iubire este bolboroseală, luare în deșert a Numelui Său, care este Iubire. Iubirea fără rugăciune este un puseu emoțional, la fel cum rugăciunea fără iubire este nimic altceva decât o mantră găunoasă. Niciunul din noi, așa cum bine știi, nu a putut și nu poate să se roage neiubind și să iubească fără prelungirea ei in rugăciune. Exista vreo rugă de-a noastră în care să nu ne includem reciproc în ea? Există rostire a iubirii care să nu ne conțină pe fiecare? Am ajuns să simțim iubirea cutremurătoare și cutremurarea din iubire. Ne sfiim adesea când ne suntem aproape, în ciuda unei conștiente și permanente dezgoliri sufletești. O singură privire ne-am dăruit unul altuia, și ne-am așezat unul pe celălat pe culmi ce puțini muritori vor ajunge. În noi este iubire rugătoare, și rugăciune iubitoare ne suntem fiecăruia.
Da, toți oameni care iubesc sunt frumoși în rugăciune. Nu există fard mai plin de strălucire decât chipul luminat de rugăciune și nici buze mai frumoase decât cele care rostesc iubirea.
Citind cele scrise de tine, explozia de frumos din slovele-ți încărcate cu divin, dragostea mea a ajuns la cote alarmante și afirm și eu precum poetul: “Căci nu ne-am iubi destul iubindu-ne prea mult.”
De ce oricât ne-am iubi nu este destul? Și de ce atâta sațietate în ciuda acestui puțin?
De ce ne satură iubirea și de ce rămânem mereu, după ea înfometați? De ce oricât de sus ne-ar înălța, tot mai sus dorim s-ajungem? De ce atât de frumos ne umple si parcă mereu ne lipsește?
Nu prea știu să răspund la aceste întrebări dar mă ajuți tu, nu-i așa, Înțelepciunea mea?
M-au fascinat cele scrise de tine în scrisoarea anterioară, ideile mărețe care legau rugăciunea de iubire și iubirea de rugăciune. Te acompaniez, deși în surdină, și iată ce gândesc: Da, rugăciunea este limbajul Iubirii. Să vorbești însă limbajul iubirii fără sa ai Iubire, este sacrilegiu. Credem ca rugându-ne ne vom salva! Greșit, Iubind ne vom salva! Pentru că iubind ne vom ruga continuu, în fiecare gest, în fiecare vorbă către celălalt, în tot. De fapt aceasta este până la urmă rugăciunea adevărată, celelalte seamănă cu un poem frumos, liniștitor și plăcut. De ce nu se vrea ,,a se iubi”? De ce altceva pare a fi mai dulce decât iubirea?
Doar în prezența celor care iubesc ne simțim “acasă”, nu-i așa? Nu asta trăim și noi?
Iubita mea,
Dragi îmi sunt slovele tale, le privesc ca daruri ale inimii tale pentru inima mea. Te-aș citi neîncetat și cu nesaț aș savura fiecare picătură din penița sufletului tău.
Am să-ți răspund la întrebările pe care le-ai adresat, mai întâi, iar apoi îți voi oferi un dar din darurile pe care tu le prețuiești cel mai mult.
“De ce nu se vrea ,,a se iubi”? De ce altceva pare a fi mai dulce decât iubirea?” Cred că aș putea scrie o epistolă pe acest subiect înșiruindu-ți o listă de motive pentru care oamenii nu iubesc, dar mă voi rezuma doar la câteva. În primul rând, oamenii, în general, nu știu să iubească.
Primele lecții de iubire, și cele mai importante, se învață acasă. Copiii învață iubirea atât prin iubirea pe care părinții le-o oferă, cât și văzându-i pe părinții lor cum se iubesc unul pe altul. Dacă în căminul lor, copiii nu sunt apreciați, validați, iubiți, tratați cu respect și valoare sau dacă părinții nu manifestă afecțiune, curtoazie, atașamente reciproce evidente, copiii nu au de unde să învețe să iubească și vor crește needucați în cel mai important subiect al vieții, dragostea.
În al doilea rând, foarte mulți oameni confundă durerea produsă de cei care au promis că îi vor iubi și nu au făcut-o, cu faptul că dragostea te face să suferi. Dragostea nu produce suferință, lipsa ei sau mimarea ei, da. Oamenii care ne-au promis iubirea sau care trebuiau să ne iubească în mod firesc și nu au făcut-o, ei produc suferința și nu dragostea. În poemul dragostei din Scriptură descoperim că “dragostea suferă totul” dar nu vei găsi niciunde că dragostea îi face pe oameni să sufere. Dimpotrivă, dragostea este alinarea suferinței și vindecarea ei. Ba, mai mult, dragostea este garanția că într-o zi nu va mai fi suferință și durere între oameni.
Desigur, așa cum scriam mai sus, multe răspunsuri se pot da întrebărilor tale, dar trag nădejde că am adus câteva lămuriri succinte. Și acum darul promis, oferit sub forma unui poem.
Poem divin,
Refugiul meu sublim,
Adăpost plin de căldură,
Destinație de vis,
Tărâm de Paradis,
Împrumut de cer,
Odihnă și liniște cu adieri de etern,
Ești TU!
Am știut atunci când ne-am întâlnit
Așa cum știu acum și pentru totdeauna:
Că eu sunt oglinda, tu chipul ei
Că tu ești luna, eu reflexia ei
Că eu sunt inima, Tu bătăile ei
Că tu ești focul, eu jăratecul ei
Că tu ești cerul, eu albastrul din el
Că eu sunt câmpul verde, tu florile din el
Că tu ești melodia duioasă, eu versul din ea
Că eu sunt ziua, tu lumina ei
Eu sunt un chivot, tu shekina lui.
Un sanctuar îmi ești,
Locuită de tot ce este sfânt, curat și ales.
Asta ne suntem, așa ne vedem,
Un întreg cu două-ncăperi
Altar si tămâia ce arde pe el
Rugăciunea și împlinirea ei.
Două aripi sublime, un singur înger.
Suntem UNA, de dincolo de fire
Uniți prin respirații divine.
Ne suntem astâmpăr dar și o sete continuă,
Un dor ce se stinge doar dincolo vecii.
Ne suntem ce lumea prea puțin mai știe să fie,
Contopire sublimă, parfum de Ofir.
Ne suntem ceea ce puțini muritori au ales să-și fie:
Devenire eternă, Iubire către veșnicii.
Ce surpriză, ce dar minunat! Versurile tale, efectiv le-am mâncat, le-am înghițit și le-am trimis în fiecare celulă din mine. Ahhh, și cât e de bine! Știi că m-ai lăsat fără cuvinte? M-am așezat imediat să-ți scriu și am scris atât, e tot ce-am putut la început: “Femeie iubită ce ești, trăiește pentru momentele pe care nu le poți spune în cuvinte!”
Această propoziție a devenit sloganul meu de azi!
Apoi mai spre apus, cu trupul departe, dar cu inima lăsată la tine, ți-am scris asta:
Te țin de mâna dreaptă
Mereu la dreapta ta,
Mereu l-același pas
Mereu întâietatea mea,
Să fiu ce tu voiești, e misiunea mea!
Și toată vrerea mea
Este să pot să mângâi fruntea ta,
Să pot turna pe-obrazul tău
atingere de miere,
Plăcerea mea este să-ți fiu plăcere ta!
Sa nu ai teamă,
durerea n-am s-o las
Să dea târcoale-n preajma ta,
Firavă sunt, dar pot lupta cu ea
Căci lupta ta e lupta mea
E cea mai sfânta misiune,
Sa-ți apăr inima!
Cu cât te vor lovi mai mult,
Cu-atât mai mult eu îți voi fi putere!
Când zbirii vor dori să dea în tine,
atunci când vor sa te lovească
Eu te adăpostesc în mine.
Când vei vorbi , te voi ținti cu-a mea privire,
Precum țintește pruncul, mama care-l alăptează,
Te voi sorbii, așa precum se soarbe a vieții nemurire.
La culcare, am întrebat acolo Sus:
“Doamne, ai văzut vreun om asemenea Ție?”
De când te cunosc îmi răspund mereu la această întrebare!
