Despre dragoste s-a scris, se scrie și se va mai scrie mult, foarte mult. S-a scris la furie, la beție, la suferință, la extaz, la bucurie, la împlinire, la dezamăgire. S-a scris după cum a dictat inima sau rațiunea, s-a scris cu lacrimi de durere și s-a scris pe culmi de fericire. S-a scris în versuri și în proză, s-a cântat despre dragoste și s-au montat filme de Oscar. Nu ducem lipsă de teoria dragostei ci de trăirea ei. Câți oameni, tot atâtea teorii despre dragoste și aproape tot atâtea dezamăgiri. În loc de povești de dragoste, cei mai mulți au parte de coșmaruri ale urii, indiferenței și ale dezamăgirii. Cei mai mulți cred că nu există dragoste adevărată ci doar o spoială și foc de paie. Unii, mai au speranțe că dragostea lor vor da peste cap statisticile negative, în timp ce alții au decis că vor trăi pur și simplu clipa așa cum o fi ea că “până la dragoste te mănâncă fie ura, fie indiferența.”
După aproape 15 ani de multiple interferențe cu oamenii, vorbindu-le sau ascultându-le inimile, am descoperit că de nimic nu se privează mai mult omul în viață ca de dragoste și totuși de nimic nu are nevoie mai mare decât de ea. Iubirea este elixirul sufletului de care acesta are nevoie ca și plămânii, de aer.
Personal, eu cred, precum Euripide, că “dragostea este tot ce avem, e singura modalitate prin care ne putem ajuta unul pe celălalt”. Și mai cred că trebuie să învățăm din nou și din nou cum să iubim. Știm de ce trebuie să iubim și destul de mulți avem și pe cine, însă nu mai știm cum să iubim. Chiar dacă iubirea pleacă de la noi și din noi, ea nu poate înflori și nu se poate dezvolta în noi. Este nevoie de un altul. Dragostea este alteritate.
Dragostea este esența a ceea ce înseamnă să fii om.
Ceea ce veți citi mai departe sub forma unui dialog imaginar, este o poveste adevărată de dragoste adevărată, prima poveste de dragoste a omenirii, a primilor oameni, Adam și Eva.
Suntem doi oameni cu totul atipici. Este unul dintre avantajele de a fi primii oameni. Suntem singurii oameni nenăscuți, ci făcuți. Fără copilărie și amintirile acesteia, fără căzăturile primilor pași, fără cuvinte stâlcite la început de vorbire, fără crize adolescentine, fără acest tip de istorie, ci niște adulți care am creat istorie și din care istoria și-a croit cursul. Suntem copiii fără părinți, fără mamă și tată din aceeași esență ca noi, dar copiii celui mai iubitor Părinte. Un Părinte care a creat o întreagă planetă doar pentru noi. Iar undeva în mijlocul lumii create cu atâta migală, a creat o grădină de o splendoare de nedescris în cuvinte. E ceva ce ochii voștri nu au văzut, urechile voastre nu au auzit, nările voastre nu au simțit și nici cea mai bogată imaginație a vreunui om, nu poate zămisli. Este imposibil să descrii în cuvinte umane desăvârșirea divină și este imposibil ca cineva să își poată face acum, după mii de ani, o imagine reală a ceea ce a fost la început.
Stau ochi și urechi la voi și fără și realizez că sunt gelos pe voi și pe tot ce ați trăit atunci în acea lume perfectă. Hmmm, chiar așa, lume perfectă! Acum este o utopie, ne-o tot imaginăm, unii încercăm să o recreăm așa în mici colțuri, dar nu ne iese de niciun fel. Până la urmă cum am putea crea ceea ce habar nu avem cum trebuie să fie? Perfecțiunea la noi oamenii, a devenit atât de subiectivă și mercantilă, încât nu o putem numi perfecțiune. În fine, haideți mai povestiți-mi despre lumea voastră!
Suprafața sa era variat dispusă, cu munți, dealuri și câmpii, intersectate din loc în loc de râuri mari și lacuri încântătoare; dar dealurile și munții nu erau prăpăstioși și accidentați, plini de coborâșuri amețitoare și abisuri înspăimântătoare, așa cum sunt astăzi; vârfurile ascuțite și inegale ale munților pământului erau îngropate sub pământul roditor, care făcea ca pretutindeni să crească o vegetație luxuriantă. Nu existau mlaștini sau pământuri aride. Boschete pline de farmec și flori delicate se înfățișau ochilor în orice parte ai fi privit. Înălțimile erau acoperite de copaci mult mai falnici decât cei care există astăzi. Aerul era curat și sănătos, nepoluat de miasme otrăvitoare. Întreaga priveliște întrecea în frumusețe chiar și grădina cea mai bogat ornamentată a celui mai de seamă palat.
Nimic nu lipsea care ar fi putut contribui la fericirea noastră. Totuși, Dumnezeu ne-a mai dat încă un semn al iubirii Sale, pregătind în mod special o grădină care să fie reședința și căminul nostru. În această grădină erau toate soiurile de pomi, mulți din ei plini de parfum și fructe delicioase. Erau vii plăcute, crescând înalte, înfățișându-se totuși în modul cel mai plăcut, cu mlădițele lor încovoindu-se gata să se rupă de greutatea rodului îmbietor al celor mai variate și bogate soiuri. Se aflau acolo flori pline de un parfum suav, de o bogată paletă coloristică. În mijlocul grădinii se afla pomul vieții, întrecând în înfățișarea lui maiestuoasă toți ceilalți pomi. Fructele lui aveau puterea de a perpetua viața.
Adam și Eva, e uimitor ce îmi spuneți! Am închis ochii în timp ce povesteați și mă transpuneam, atât cât mă ajută imaginația, acolo în acea grădină a Edenului. Da, chiar a fost ceva dincolo de cuvinte!Vorbiți-mi un pic despre voi, sunteți atât de diferiți de noi cei de azi deși există atâtea similitudini. Părem niște pigmei pe lângă voi și oarecum inestetici, niște involuați, ca să zic așa.
Da, ne asemănăm tot atât pe cât ne și deosebim. Când am ieșit din mâna Creatorului său, aveam o statură impozantă și o simetrie perfectă. Înfățișarea mea(Adam) purta amprenta sănătății și strălucea de viață și sănătate. Înălțimea staturii mele este mult mai mare decât a oamenilor care locuiesc astăzi pe pământ. Eva e puțin mai mică în statură față de mine; totuși, înfățișarea ei este plină de frumusețe, așa cum o vezi. Pe bună dreptate, am primit cea mai frumoasă, cea mai elegantă, cea mai grațioasă, inteligentă, plină de bunătate și cea mai iubitoare femeie dintotdeauna. Ea este femeia nepereche din toate timpurile. Ea este viața mea și din ea, cea pe care o numesc, Viață, au ieșit toate viețile de oameni de pe toată întinderea pământului, pe tot parcursul istoriei.
Îmi amintesc că eram vizitați de îngeri și aveam posibilitatea comunicării cu Făcătorul nostru, față către față, așa cum vorbesc doi oameni unul cu celălalt, fără nici o perdea despărțitoare între ei. Eram plini de vigoarea ce venea de la pomul vieții și puterea noastră intelectuală nu era decât cu puțin mai prejos de aceea a îngerilor. Tainele universului vizibil, “minunile Aceluia a cărui știință este desăvârșită”, ne ofereau un izvor inepuizabil de învățătură și bucurie.
Da, cum aș putea să uit, Adam? Îmi amintesc că tu erai un bun cunoscător al fiecărei creaturi, de la puternicul leviatan, ce se juca în valurile mării, și până la insectele ce plutesc în razele de soare. Fiecăreia dintre ele, tu înțeleptul meu, le-ai dat un nume și cunoșteai natura în cele mai mici detalii ale ei. Slava lui Dumnezeu din ceruri, lumile nenumărate în mișcarea lor ordonată, “plutirea norilor”, tainele luminii și ale sunetului, ale zilei și ale nopții — toate erau materii de studiu pentru noi. Pe fiecare frunză a pădurii (sau petală de floare) sau pe fiecare piatră din munți, în fiecare stea strălucitoare, pe pământ, în aer și pe cer, era scris numele lui Dumnezeu, care este iubire. Ordinea și armonia creațiunii ne vorbeau despre înțelepciunea și puterea Celui infinit.
Descopeream totdeauna ceva atrăgător care ne umplea inimile cu o mai profundă iubire, făcându-ne să izbucnim în cuvinte de mulțumire și recunoștință față de Dumnezeu și unul față de altul.
Recunosc că am prea puține cuvinte în vocabular care să mă ajute să îmi exprim nețărmurita încântare față de tot ceea ce îmi povestiți. Trebuie să vă opresc pentru că inima mea nu suportă mai mult frumos pe ziua de astăzi în ce privește luxuriantul Eden. Dar vreau să îmi povestiți despre voi doi, despre acel moment când tu, Adam, ai descoperit, în ciuda completitudinii tale, o lipsă.
Da! După facerea mea, fiecare ființă necuvântătoare creată a fost adusă înaintea mea ca să-i găsesc un numel. Când toată această muncă a fost făcută nu am putut să nu observ că fiecare animal avea o pereche, o ființă care semăna cu el dar care era totuși distinct. Printre toate creaturile pe care Dumnezeu le-a făcut pe pământ, nu era nici una care să fie deopotrivă cu mine. Fapt ce m-a făcut să simt că în ciuda complexității mele, perfecțiunii mele, deplinătății mele, îmi lipsea totuși ceva, sau mai bine spus, cineva. După ce această nevoie a fost conștientizată de către mine, Dumnezeu a zis: “Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”.
Vezi tu, omul n-a fost făcut să trăiască în singurătate; el trebuia să fie o ființă sociabilă. Fără un tovarăș, frumusețea peisajului și desfătarea activității din Eden nu putea să ofere adevărata fericire. Chiar comuniunea cu îngerii nu putea satisface dorința, nevoia de simpatie și tovărășie. Nu era nimeni de aceeași natură cu mine, care să iubească și să fie iubit. Dumnezeu personal mi-a dat pe cineva asemenea mie. El mi-a făcut ajutorul “potrivit”, unul care era potrivit cu mine și care putea fi una cu mine în iubire, afecțiune și empatie. Eva a fost creată dintr-o coastă de-a mea. Aceasta însemnând că ea nu trebuia, să mă stăpânească, eu fiind capul, dar nici să fie călcată în picioare ca fiind inferioară, ci să stea lângă mine ca fiind egali, să fie iubită și ocrotită de către mine. Fiind parte din mine, oase din oasele mele și carne din carnea mea, Eva era cel de-al doilea eu al meu, înfățișând strânsa unire și atașamentul plin de afecțiune ce trebuie să existe în această legătură. Nu am fost creați să trăim doar pentru noi înșine, nu găsim înțelesul vieții numai prin noi înșine, îl găsim într-un altul.
Iubire este atunci când ajungi să îl trăiești pe omul de lângă tine, când ajungi să fii și să te revezi în pielea celuilalt, când ai un trup și două inimi.
Nici nu știi cât de mult îmi tresaltă inima auzind ceea ce îmi spui. Este atât de neînțeles cum te-ai simțit singur în fața Prezenței Celui de necuprins, Celui atât de vast și fără margini. Este o taină pentru mine, să fii creat perfect, adică superlativul absolut în materie de creație, creat de Cel care este Superlativul, Perfecțiunea și Absolutul, dar totuși creat o intenționată lipsă.
Vei vedea imediat că Nu este greu să pricepi de ce am fost făcut așa. Ține în primul rând de iubirea divină.
Alteritatea este regăsire ta în celălalt, o prelungirea a ta în cel de lângă tine. Singurătatea, chiar în contextul unui om perfect ca mine, conține un soi de tristețe pe care Dumnezeu a ales să nu o aline doar prin prezența Sa, ci prin cineva de aceeași materie ca mine. Pe de altă parte, în preștiința Sa, a prevăzut că în omenirea care va urma după noi, vindecarea omului de multele-i dureri va veni prin afecțiunea necondiționată primită din partea cuiva care îi seamănă și care îl completează.
Cea mai mare amenințare a noastră ca indivizi este sentimentul abandonului, izolării, temerii, singurătății. Amenințarea cea mai mare a unui individ și a rasei umane, în esență, este căderea în dezbinare, discordie, teamă, ură. Astăzi se crede că pericolul cel mai mare omenirii este încălzirea globală, foametea sau pandemiile. Este greșit!
Pericolul cel mai mare nu este, nu a fost și nu va fi cel din exterior, ci întotdeauna cel din interior. Omenirea se prăbușește prin implozie din cauza faptului că ființele umane din zilele acestea sunt iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, aroganți, blasfemiatori, neascultători de părinți, nemulțumitori, lipsiți de sfințenie, fără afecțiune, neînduplecați, calomniatori, neînfrânați, sălbatici, neiubitori de bine, trădători, nesăbuiți, încrezuți, iubitori, mai degrabă, de plăceri decât de Dumnezeu. Dacă privești cu atenție în jur și asculți conversațiile oamenilor vei auzi că discuțiile zilnice ale oamenilor sunt, cel mai adesea și în majoritatea lor, dominate de anxietate și confuzie care au la bază deconectarea și îndepărtarea unuia de celălalt.
Da, așa este! Descrii foarte bine ceea ce trăim noi azi.
O, da! Prima dată când am trăit acel sentiment al separării a fost în acea zi fatidică a neascultării noastre pentru care suntem condamnați până în ziua de azi atât de necredincioși cât mai ales de cei credincioși. În dimineața aceea când Eva a plecat de lângă mine, am tresărit având un sentiment al unei ruperi din mine. Înainte ca ea să îmi fie dăruită și să apară în viața mea, aveam, așa cum ți-am zis mai devreme, un sentiment de insuficiență, de o lipsă nedefinită. Dar după ce nu am mai găsit-o lângă mine în acea dimineață, am avut senzația de asfixiere, un sentiment de durere precum cel al tăierii în două a ființei mele. Eva este oxigenul meu, acel simțământ de “acasă”. Când am găsit-o, dincolo de întristarea mare că avea în mână fructul interzis, am trăit reîntregirea și pentru că știam ce i se va întâmpla din cauza faptei ei, am ales să risc același destin va al ei decât să rămân singur.
Deși nu toți vor fi de acord cu mine, eu îți port un adânc respect pentru că ai ales așa. Dacă mi-aș fi dorit ceva de la acel episod, cu siguranță, nu este să fii ales să rămâi fără ea, ci ca Eva să fii ales să nu stea fără de tine. Dar propun să depășim acest moment și să îmi povestiți despre dragostea voastră. Cum arată dragostea perfectă a unui cuplu perfect? Eva, haide, te rog, începe tu prima!
Pentru că am trăit atât într-o lume perfectă pe când eram perfectă, cât și în lumea imperfectă în timp ce îmi pierdeam din perfecțiune, încep prin a spune asta: “singurul lucru cu o forță mai mare decât separarea este comuniunea și contopirea!” Confruntat cu haosul pe care noi l-am creat prin neascultare, Dumnezeu, în loc să răspundă cu distrugerea noastră, așa cum ne-am așteptat, a răspuns cu conexiunea. Ceea ce am constat cu profundă uimire a fost faptul că dragostea lui Dumnezeu pentru noi doi, nu s-a schimbat absolut deloc după neascultarea noastră. Astfel că dacă este să îți predau o primă lecție despre dragoste este aceasta: “singura forță mai mare decât ura și mai tare și decât moartea, este iubirea!”
Dragostea așa cum am trăit-o noi și cum trebuie să fie experimentată de fiecare dintre oameni, nu este ceea ce ți se întâmplă în episoade euforice din când în când, ci ea este un anumit mod special de a fi viu. Dragostea este o intensificare a vieții, o desăvârșire, o deplinătate, o plenitudine și splendoare a vieții. Viața este clădită în jurul contopirii a două suflete, de aceea, dragostea este angajamentul de a deveni, nu, pur și simplu, de a fi. Dragostea înseamnă, în profunzimea ei, capacitatea și dispoziția de a privi înainte, nu înapoi. Asta am făcut noi doi, după ce a trebuit să părăsim Paradisul. Aveam, fie să ne învinovățim reciproc pentru alegerile greșite pe care le făcuserăm și să ne condamnăm pentru neascultare, fie să privim înainte spre șansa la viață și fericire în noul context existențial oferit de Dumnezeu. Viața este trăită mai profund și experimentată mai din plin dacă este o poveste a identității comune. Viața este mult prea copleșitoare pentru a putea fi trăită de unul singur. Putem fi pe deplin noi înșine numai atunci când suntem împreună cu cineva. Astfel, dragostea este, în esență, experiența redefinirii sinelui în termenii altcuiva. Mai mult decât atât, doar prin dragoste devenim nemuritori.
Ah, cât de sublim ai vorbit, Eva! Am o curiozitate și doar voi mi-o puteți satisface. V-ați iubit la prima vedere? De unde ați știut că este iubire?
Noi ne-am trezit iubind, ca să zic așa! Până la căderea noastră în neascultare, nu am știut cum e să trăiești altfel, adică nu am știut că există neiubire și toate rele izvorâte din aceasta. Dragostea ne era un dar cu care am fost înzestrați de la crearea noastră, era modul nostru de a fi deplini, era ceea ce ne făcea să fim perfecți, ireproșabili, fără pată. Nu există altă definiție mai bună a perfecțiunii, a desăvârșirii decât iubirea. Nici nu om nu este mai aproape de esența divină, mai din Dumnezeu, precum acela care iubește. Iubirea nu este un simțământ, în primul rând, ea este o persoană, Dumnezeu. “Dumnezeu este iubire!” Nu poți avea darul, iubirea, fără a-L avea pe cel care este Dătătorul și Sursa iubirii, adică Dumnezeu. Înaintea ca noi doi să fii existat și să scriem o poveste de dragoste, a existat Dumnezeu și povestea lui de dragoste în care ne-a inclus. Dumnezeu ne-a iubit înainte să ne creeze, creația noastră este, în esență, faptul iubirii Lui.
Vreți să spuneți că dragostea, în curăția ei, nu este o întâmplare ci ceea ce faci să se întâmple?
Te corectez un pic! Nu există dragoste curată și dragoste necurată. Dragostea este doar curată, nobilă, înălțătoare, vindecătoare, arvuna eternității pe care o gustăm încă de aici. Și, da! Dragostea nu este o întâmplare și nu vine pur și simplu. Nevoia de iubire precede căutarea dragostei. Un scop al condiției umane de azi este să vă căutați completarea și să vă refaceți natura originală. Dragostea este doar numele pe care îl dăm dorinței de deplinătate și căutării ei. Dragostea este mijlocul prin care omul ajunge înapoi la leagănul primordial al existenței sale, în Eden. Ca indivizi singuri, noi orbecăim fără direcție și fără sens. Suntem într-o continuă dislocare ființară, o perpetuă negăsire de noi, un simțământ de incomplet, sufocant. Pentru întregirea noastră avem nevoie de dragoste, dragostea care caută și se lasă găsită. Fiecare dintre noi are o jumătate lipsă undeva care ne poate face din nou întregi. Iar această întregire nu este altceva decât demersul fiecăruia dintre cei iubiți de a se ajuta reciproc pentru a deveni mai buni și tot mai buni în toate aspectele existenței lor.
Este vorba de un echilibru suav între independență și interdependență.
Dragostea nu anulează personalitatea celuilalt, ci o înnobilează. Fiecare dintre noi avem nevoie de celălalt pentru a fi complet.
Știi ce mi se pare foarte interesant și contrariant, în același timp, când citesc cartea Geneza? Faptul că în ciuda perfecțiunii afirmate de Dumnezeu după ce le-a creat pe toate, afirmă că ceva nu este bun, nu este bine: să fii singur.
Da, așa este, Singurătatea a fost singurul lucru declarat de Dumnezeu la creație ca nefiind bun. A fi singur înseamnă să fii neajutorat și neînțeles. Nu am simțit atât de acut această singurătate decât după ce am descoperit că dintre toate ființele, eram singurul fără pereche. A fi pereche este un miraj al existenței. Adunate în culcușul lor, necuvântătoarele pereche, cuvântau fără slove un soi de împlinire greu de explicat. Consider că lucrarea de creație este cu adevărat împlinită abia atunci când ceea ce ai creat are un rost, iar rostul nostru ca oameni este întregirea prin celălalt. Absența unuia ca tine dar totuși diferit de tine, produce dorința de a-l căuta pe celălalt sau de a-l crea din propria ta ființă.
A iubi sau avea dragoste pentru partenerul meu înseamnă a mă da pe mine însumi pentru a-l întregi pe celălalt, iar la rândul lui, celălalt să mi se dea mie însumi pentru a fi complet. A fi complet este rezultatul contopirii a două jumătați. Singurătatea este decizia de a nu mă da celuilalt, de a mă reține doar pentru mine. Pentru alipire este nevoie de o dezlipire. Eva a fost dezlipită din mine și realipită pentru un nou și altfel de întreg. Cel dezlipit se alipește de cel din care a fost luat pentru a-i alina durerea dezlipirii. Nu putem fi pe deplin compleți decât printr-un altul. Imediat ce devenim pe deplin conștienți, descoperim singurătatea. Avem nevoie de ceilalți, fizic, emoțional, spiritual, intelectual. Avem nevoie de ei dacă vrem să cunoaștem orice, chiar și pe noi înșine. Pentru a fi deplin fericiți avem nevoie mai întâi de dragoste, intimitate, afecțiune, atașament, empatie și afiliere socială, acel sentiment de apartenență.
Când ne îndrăgostim sperăm că vom găsi în celălalt ceea ce este și în noi, pe de-o parte. Această expectanță este legată de familiaritate și este una importantă. Cu cât sunt mai puține similitudinile între noi, cu atât scad șansele ca să avem o relație armonioasă. Este important, așadar, să avem cât mai multe punți de legătură între noi. Totodată, pe de altă parte, când ne îndrăgostim așteptăm să găsim în celălalt ceea ce nu găsim în noi înșine. Acea parte diferită și necunoscută conține atât un mister cât și un miraj în experiența de fi una în doi. Acea parte care ne lipsește și pe care sperăm să o găsim în celălalt, este frumosul pe care celălalt ni-l dăruiește. Dragostea este oportunitatea de a descoperi împreună cu o altă persoană paradisul pierdut din noi și de a parcurge drumul către cea mai înaltă și profundă sacralitate. Dragostea este cea mai sacră formă de închinare, este singura religie care contează, singura ofrandă pe care Dumnezeu o primește.
Fascinant și amețitor ceea ce aud de la voi! E o beție de cuvinte care înainte de a fi rostite, au fost trăite de către voi, și asta face tot farmecul discuției. Este o plăcere să vă ascult și să învăț de la voi atâtea principii de viață și de dragoste. Mai am o singură întrebare pentru voi. V-ați iubit atât în starea desăvârșită și în lumea perfectă în care erați, dar v-ați iubit și după ce perfecțiunea a încetat să mai existe. Ce s-a schimbat în povestea voastră de dragoste?
Cred că cea mai importantă schimbare în relația noastră a fost că a trebuit să învățăm să murim pentru a ne putea ține iubirea vie. Să iubești înseamnă să mori de o mie de ori, până ajungi să înțelegi că dragostea este adevăratul nostru destin, singura rațiune de a trăi.
