“A fi iubit prețuieste mai mult decât aurul”Împăratul Solomon
Am să-ți spun cum a început dragostea, cum s-a născut ea în mine”, scria cu mare entuziasm una dintre cele mai fericite dintre femei, în jurnalul ei personal.
“Era o zi de toamnă, asemănătoare cu toamna simțurilor mele, colorată în galben, maroniu, cafeniu, un tablou frumos, dar care aștepta așternerea unei primăveri. Dragostea era deja în mine, mă locuia. Sfioasă, plăpândă, rușinoasă, pudică dar plină de curajul de a-și găsi chipul în suflarea unui alt trup. Și uite așa într-o zi ne-am întâlnit.
A fost și n-a fost dragoste la prima vedere, ne mai văzusem și poate că fiecare îl prețuia într-un mod curat pe celălalt fără nicio altă îndrăzneală. Îl visasem într-o noapte, dar nu i-am văzut chipul, doar faptele. Mă tulbura frumos să știu că ar exista și în realitate un el precum cel din vis.
Ne-am întâlnit adunați de un proiect frumos ,,Dragostea dincolo de cuvinte”. Un proiect care salva oameni din oceanul urii, răutății, indiferenței. Eram fiecare atenți să ne îndeplinim cât mai frumos menirea și asta ne-a apropiat. Încet, foarte încet și fără să realizam, Cineva ne aduna tot mai mult unul în preajma celuilalt. Nu am căutat dragostea, ea ne-a căutat mai întâi și ne-a găsit. Zile, săptămâni, luni ne-am atins doar din priviri și nu cred că există atingeri mai curate ca acestea.
Câtă frumusețe în clocotul cuminte al inimii!
Când mi-a atins pentru prima dată mâna eram toată un tremur, era o seară de iarnă. Recele de afară aproape că îți îngheța inima. Mi-a luat mâna în mâna lui și parcă trupul meu era, dintr-o dată, în plină vară. Mi-a sărutat mâinile și fruntea, buzele încă mai aveau să aștepte.
Era prea dintr-o altă lume, prea atent cu mine, prea răbdător și nu aveam nimic in mine ca să merite toată dăruirea dragostei lui. Nu înțelegeam de ce mi se oferă așa favor. De ce eu? De ce mie?
Era matur, dar cât se poate de potrivit pentru copila din mine. Blând dar atât de curajos, înțelept și adesea plin de sudoarea muncii nobile pe care o făcea. Trudea pentru salvarea oamenilor și adesea se uita pe sine. Ce făcusem eu ca să-l primesc în dar? De ce m-a ales pe mine? Nu eram de o frumusețe rară, chipul meu nu avea nimic strălucitor, nu aveam nimic prin care să ies în evidență.
Eram sfioasă, mai mult tăcută, atrasă de vorbele lui înțelepte, ochii mei îl cuprindeau în toată măreția lui, îi eram ascultătoare și îl numeam “domnul meu”. Atât aveam și mi se părea că sunt cea mai bogată. Dragostea pentru el și dragostea ce venea dinspre el, mă îmbogățea din ce în ce mai mult.
Așa a început dragostea pentru mine, străbătând anotimpuri dar trăind în continuă primăvară. Adesea mă întreb dacă nu sunt deja în Rai iar cel aproape de inima mea, un înger. Mă trezesc în miez de noapte să-l ating. Gândurile mele se ceartă între ele: “E înger! Ba nu, e om-înger” .
Zâmbesc și adorm, confund realitatea cu un vis și visul cu realitatea. Cu el nu fac diferență între vis și realitate. Nu mai sunt eu de când l-am întâlnit și sufletul mi-e locuit de două chipuri. Nici nu mai știu care din ele este al meu.
Pornind de la frântura de poveste de dragoste de mai sus, vă propun să luăm în considerare câteva gânduri, idei, principii, numește-le cum vrei, pe care să le aplicăm la propria noastră poveste de viață.
1. ”Nu stârniți dragostea până nu vine ea!”
În zilele noastre dușmanul de moarte a iubirii nu este ura, ci graba! Timpul este bunul cel mai de preț din viață și trebuie să învățăm să-l investestim în moduri care să maximizeze iubirea; să petrecem cât mai mult timp cu cel iubit, pentru a-i da iubirii șansa să crească. Partea bună este că de fiecare dată când investim timp, dăruire, curăție și răbdare, iubirea se va amplifica.
“În iubire se petrece un miracol. Ajungem să ne transformăm în ceea ce iubim rămânând totuși noi înșine. Orice iubire trebuie să se termine cu o moarte. Moarte fiecăruia pentru viața celuilalt. Ei trebuie să moară de dragul iubirii pentru a o împlini cu adevărat.” (Gabriel Liiceanu)
“Îndrăgostirea este timpul în care aripile iubirii înmuguresc. Este recunoașterea într-un chip pământesc a unei forme divine: declanșarea procesului de creștere la loc a aripilor pierdute la cădere. O re-înaripare!… Orice chip de care ne îndrăgostim, chiar dacă este pământean, deschide către o lume care nu e de aici. El pare „trimis”, pare că a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi!“ (Gabriel Liiceanu)
Îndrăgostirea sau intrarea în lumea dragostei presupune capitularea ta, mai mult răstignirea ta, în vederea unei învieri înnoitoare.
În mod firesc, noi ne îndrăgostim de celălalt pentru că ceea ce simțim ne face bine nouă. Egoismul are multe fețe hidoase, una dintre ele se pitește chiar în cuibul unde dragostea vrea să se așeze. De aceea este imperios ca îndrăgostiții să moară față de egoismul sau egocentrismul lor, înainte de a-și ucide iubirea care înmugurește fiindcă “eul propriu pârjolește totul în jur”, scria Andrei Pleșu.
“Îndrăgostirea este o revenire la Sursă! O ocazie de repunere în contact lumea care a fost, dar nu mai este, cu a noastră. O reînproprietărire divină.” (Gabriel Liiceanu). Nu confundați îndrăgostirea cu neliniștea hormonală!
În povestea noastră ea relatează: “A fost și n-a fost dragoste la prima vedere, ne mai văzusem și poate că fiecare îl prețuia într-un mod curat pe celălalt fără nicio altă îndrăzneală. Îl visasem într-o noapte, dar nu i-am văzut chipul, doar faptele. …Adesea mă întreb dacă nu sunt deja în Rai iar cel aproape de inima mea, un înger.”
Dragostea nu este un dat ci un dar divin oferit celor care-l caută cu toată inima pentru inima lor și a celor care aleg să se dăruiască. Atracția față de trup este un proces biologic natural, dar demersul de a găsi un suflet, un caracter pe care să-l umpli și să te umple de fascinația întregirii, este un dar venit din Divin, un har primit de Cel care este Dragoste, Dumnezeu.
În cartea Cântarea Cântărilor, este aproape poruncită această rugăminte fierbinte de a trăi în așteptarea a dragostei autentice și a nu provoca ceea ce seamănă cu ea, neliniștea și nerăbdarea hormonală: “Vă conjur, fiice ale Ierusalimului: nu stârniţi şi nu treziţi iubirea până când nu-i va face ei plăcere să vină să iar voi sunteţi pregătite. (Cântarea Cântărilor 8:4)
“Nu i-am văzut chipul, doar faptele”. “Ceea ce face frumusețea unui om, este bunătatea lui”, scria înțeleptul Solomon în cartea proverbelor sale.
fără să te asiguri că mai întâi este un om de bine.
Cine pune prea mult preț pe persoana sa, va ajunge să o disprețuiască pe a ta deoarece în egoism nu este loc pentru doi. Să-i iubești pe toți oamenii dar să nu te îndrăgostești decât de acea persoană care trăiește pentru mai mult decât pentru sine însuși. Iubește acea persoană ale căror visuri transcend vremelnicia și leagă-ți destinul de omul care are obiective eterne pe care deja le urmează și în care te include.
Fără îndoială, frumusețea exterioară nu este de neglijat dar nu o pune cap de listă, îți poate duce viața la fund. Iată ce spune același Solomon: “Femeia frumoasă și fără minte este ca un inel de aur pus în râtul unui porc.” (Prov.11:22). Desigur că la fel se poate spune și despre anumiți bărbați.
“M-ai câștigat prin bunătate,
Si nu mă voi opri o clipa să te servesc cu bunătate,
Să nu cumva să mă-oprești, m-ai întrista !
Mă lasă sa te ador așa cum știu mai bine
Să-ti împletesc fără oprire coroane de iubire !
Vei fi o lege pentru mine, și numai Dumnezeu va fi mai sus ca tine !”
2. Iubirea se oferă exact celor care cred că nu o merită!
“Ce făcusem eu ca să-l primesc în dar? De ce m-a ales pe mine?”, scrie fata din povestea noastră în jurnalul ei. Iubirea are motiv să existe atâta timp cât există nemerituoși. Și aceștia vor exista întotdeauna. Doar atunci când recunoști că nu meriți să fii iubit, iubirea adevărată vine către tine. Cine crede că merită iubirea nu va putea avea parte de ea. În fond ce am făcut și cine suntem noi ca să merităm să fim iubiți? Da, avem nevoie de iubire dar nimic din noi nu o poate convinge să vină la noi. Iubirea se revarsă peste noi pentru că îi place ei să o facă. Iubirea este, mai întâi de toate, o Persoană, o Ființă divină, este Dumnezeu. Nu-l poți convinge pe Dumnezeu să te iubească! Nu ai cu ce să-L atragi spre tine! El alege să vină spre noi și alege să ni se dăruiască pentru că așa Îi place Lui.
Dacă spunem că răspundem Iubirii divine cu iubirea noastră, ce mare lucru oferim înapoi? De îndată ce Iubirea divină este turnată în noi, va suferi urmările decadenței noastre, astfel că atunci când Il iubim pe Dumnezeu înapoi, Îl iubim cu meteahnă. Singurul mod de a răspunde Iubirii este să rămâi în iubire, al iubirii: “Rămâneţi în dragostea Mea!” (Ioan 15,9b).
Când crezi că ceea ce ai primit este pe merit, nu vei putea prețui ceea ce ai primit. Dacă meriți înseamnă că ți se cuvine și când crezi că ți se cuvine vei ajunge să devalorizezi darul primit prin tocmai lipsa surprinderii, prin lipsa mirării că ți se oferă. Dragostea este un dar și nu un dat, un har pe care-l primești și nu răsplată pentru care ai trudit.
3. Dragostea nu se pune în evidență, ci îl pune pe celălalt în evidență.
“Nu eram de o frumusețe rară, chipul meu nu avea nimic strălucitor, nu aveam nimic prin care să ies în evidență.” Apanajul dragostei precum și a geniului este simplitatea. Iubirea nu bate la ochi, straiele ei nu sunt strălucitoare sub privirile superficiale ale lumii, extraordinarul ei este dat tocmai de prezența ei tăcută dar atât de grăitoare prin transformarea pe care o produce în inimile celor se lasă locuiți de ea. Dragostea este campioană în acțiuni mărețe, în fapte grandioase, în acțiuni uimitoare și totuși pare o Cenușăreasă.
Prea puțin se lasă văzută dar atât de multe se văd în urma ei. Și dacă strălucirea dragostei este manifestată tocmai prin această voită obnubilare divină, cum altfel va fi cel/cea pe care îi va alege să îi viețuiască, decât deschiși frumosului tainic, ne epatând prin ceea ce fac și sunt? Dragostea îi caută pe cei care îi seamănă și se lasă găsită doar de aceia care sunt dispuși să desăvârșească în viețile lor propriul ei chip divin: “nu am căutat dragostea, ea ne-a căutat mai întâi și ne-a găsit.” Una dintre afirmațiile cruciale din poemul biblic al dragostei este: “dragostea nu caută folosul său!”. Și cum ar putea altfel când dragostea este suficientă per se!
Cine are dragoste nu va duce lipsă oricât de mult ar oferi din ea, altora. Cine este locuit de dragoste niciodată nu va fi un om periferic ci întotdeauna pe cele mai semețe înălțimi ale existenței.
Iubirea privește de sus doar atunci când se apleacă spre alții să-i ridice, să-i slujească.
4. Iubirea implică decizia și alegerea de a renunța să mai fi tu, cel care te știi pentru de a deveni tu, cel care ai fost creat să fii.
“Nu mai sunt eu de când l-am întâlnit și sufletul mi-e locuit de două chipuri. Nici nu mai știu care din ele este al meu.” Confundarea ca expresie a contopirii este una dintre temele iubirii autentice, mai mult decât atât, este idealul spre care trebuie să tindem. Dacă e ceva profund pe care dragostea vrea să îl facă în noi este această replicare personală în celălalt fără a-i dilua identitatea.
Vezi tu, omul este un mister formidabil, inexplorabil pe deplin și singura cale de a pătrunde adâncimea ființei este prin iubire. În actul dăruirii mele celuilalt, mă regăsesc pe mine, îmi descopăr autenticul sine, mi se relevă omul in complexitatea lui. Dacă nu te vezi în celălalt, înseamnă că, fie celălalt nu s-a lăsat pătruns de tine, fie tu te-ai mulțumit să rămâi doar la suprafață . Fiecare trebuie să devină la un moment dat atât o motivație spre schimbarea celuilalt cât și parte din sursa de transformare. La început suntem doi oameni diferiți care ne legăm destinele și ne alipim aripile spre ceea ce sperăm să fie cel mai înălțător și amețitor zbor. Însă pentru ca zborul să ne fie încântare trebuie să începem să ne asemănăm. Să ne sincronizăm, să ne ajustăm permanent parametrii înălțării, să ne verificăm adesea dacă Nordul ne mai este același. La început diferențele ne stimulează spre sincronizare, pe parcurs, dacă nu există armonie pierdem înălțime și ne aruncăm într-o vrie care poate scăpa de sub control.
Și dacă omul se opune vehement la ceva, aceea este schimbarea lui.
Este ca și cum ți se schimbă volanul de pe stânga pe dreapta însă tu tot pe partea dreaptă trebuie să conduci. In iubirea adevărată transformarea, la fel ca și contopirea nu se negociază, ele trebuie să înceapă și să se întâmple pur si simplu, chiar dacă nu este ușor și chiar dacă durează în timp.
Când cei doi își sunt dragoste unul altuia, schimbarea se produce fără ani de tratative și termene riguros stabilite. În timp, cei doi realizează că se asemănă tot mai mult și această nouă versiune, ce poartă apanajul dragostei, este ceea ce și-au dorit și au visat. Se confundă în gesturi și diverse fapte, atitudinile și modul de gândire ale fiecăruia capătă caracteristici tot mai nobile fără o negociere cu vechiul eu. Dintr-o dată confundarea este siguranța de care aveau nevoie. Cândva eram siguri pe noi, dar iubind, devenim nesiguri fără celălalt. Cu cât ne lăsăm mai pătrunși de cel iubit, de frumosul dragostei ce-l locuiește, cu atât devenim mai mult din ceea ce am fost creați să fim.
decât îndrăgostirea în forma ei pură, continuă?
Când două ființe “cad în dragoste”, ele evadează într-un “altundeva” care recurge doar întâmplator la semnele acestei lumi. E uimitor cum frumoasa și cumintea dragoste, te răpește din cotidian, din obișnuit ca să te transporte în neaccesibilul lumii văzute, pentru rendez-vous-uri frugale cu absolutul!
Post Scriptum:
Iubirea este împotriva rațiunii, este inexplicabilă, este oferită fără plată obiectului și imposibilă fără renunțarea la sine! Iubirea este, fără îndoială, cea mai înaltă chemare pe care o poate urma omul dar și cea mai solicitantă! A iubi ne costă mai mult decât considerăm noi că ar fi drept sau rezonabil să ne coste. De fapt, a iubi te costă totul și fiecare are parte de atâta dragoste pentru cât este dispus să sacrifice. Este imposibil să iubești dacă nu ești dispus să plătești pentru asta. Și dragostea nu cere puțin, cere totul, uneori chiar prețul suprem.