“Iată, ești atât de frumoasă, iubita mea!
Iată, ești atât de frumoasă,
cu ochii tăi de porumbiță…
Buzele tale sunt ca o panglică roșie
și gura ta este minunată!
Ești desăvârșit de frumoasă, iubita mea,
și nu ai niciun cusur!”
(Cântarea Cântărilor, 4)
Ceea ce vei citi, draga mea, este un portret al tău, pictat cu slove care exprimă adevăruri venite din universul sufletului meu. Te previn că descrierile pe care ochii tăi frumoși le vor parcurge, sunt prea puține față de cât poate vorbi inima mea despre tine, fără slove.
Frumusețea ta este mai mult decât estetica trupului tău, decât aspectul tău exterior. Știi, trupul este cu adevărat frumos atunci când ascunde în el un suflet frumos.
Frumusețea are întotdeauna legătură cu iubirea. Numai persoanele pline de iubire sunt pe deplin frumoase.
Ești frumoasă pentru mine în primul rând că iubești, că știi ce e iubirea și o oferi cu atâta sfială, umilitate și fără să aștepți nimic înapoi. Fascinat de iubirea care te locuiește și pe care mi-o reverși în cascade, mă face să te admir și pentru frumusețea sculpturii divine a trupului tău, în toată splendoarea lui.
Prin frumusețe Dumnezeu ne vorbește, așa cum s-a întâmplat când a creat lumea: “…Și erau toate frumoase”
Expusi la frumos, ne expunem atingerii divine pline de iubire. Cine poate pricepe asta mai bine ca noi că privind frumosul din noi, Îl privim pe Însuși Dumnezeu? Aceasta este atracția care contează și care durează
“Frumusetea va salva lumea” striga Dostoievski prin gura prințului Mîșkin din romanul său Idiotul. Care frumusețe? Frumusețea care va salva lumea este iubirea care împărtășește durerea. Fiecare durere cere iubire, cheamă iubirea.
Sunt două condiții necesare pentru a putea crede în puterea vindecătoare a frumuseții: iubirea și credința. Numai cine iubește poate descoperi frumosul în om și în creație. Și ai nevoie de credința pentru a vedea frumosul din om, frumosul ascuns dincolo de diformitățile care îți pot sări în ochi.
Frumosul este o întrupare a lui Dumnezeu. Întrupare în ce sau in cine? In creatie si creatură. În ceea ce ne înconjoară si în noi doi, cei care ne facem din iubire , port.
Frumosul nu ne este dat ca utilitate. Frumosul există și atât. Nu este ceva pe care sa îl folosim. Când frumosul devine utilitate, omul se privează de propria-i demnitate.
Vezi, nici asta nu se înțelege. Lipsiți de frumusețe ne aruncăm asupra esteticii. Și credem că astfel ne înfrumusețăm. Când estetica ajunge primordialitate, frumusețea este luată captivă și aruncată in tenebrele sufletului. Fără frumosul ca invadare divină, omul se cufundă în disperare. Frumosul trezeste in noi iubirea pentru ceilalți. Nu poți iubi un om nefrumos și nu poți fi frumos dacă nu iubești. Ceea ce îi hrănește pe oameni cu adevărat nu este pâinea ci frumosul.
Ai observat oameni care viețuiesc împreună și care se așează la mesele lor pline de bucate alese dar care înghit cu noduri pentru că a dispărut frumosul din cel care sta la masa cu ei. Ințeleg și văd mai deslușit frumosul tau, după bucuria de a așterne frumos masa pentru mine și oapeții noștri. Modul cum pregătești totul, cum gândești totul, estetica servirii mesei vine din frumosul sufletului tău. Tu nu poți fi decat asa și a nu fi așa, ar însemna să adumbrești frumusețea din tine.
Înțelegi de ce pentru noi estetica mesei și calitatea hranei este un act de iubire, o dezvăluire a frumosului din noi, un act de închinare, iar pentru alții o banalitate oarecare?
Frumusețea omului nu este chipul lui ci ceea ce transmite pe chip. Prințul Mîșkin din Idiotul, în timp ce privea chipul frumoasei Aglaia, într-un portret, își zise în suflet: ” Numai că nu știu dacă este și bună. Ah dacă ar fi! Atunci totul ar fi salvat!”
Frumusețea este întotdeauna atrăgătoare. O față rece, care intimidează, nu poate radia frumusețe, chiar dacă, luându-ne după criteriile obiective, ar trebui să fie estetică. Pe acea față nu poate străluci iubirea. Iubirea este frumoasă, plăcută, atrăgătoare si mai presus de toate, simplă.
Prin frumusețea noastră, putem salva lumea sau cel puțin acea parte din ea.
Iubirea produce frumusețe sau altfel spus, iubirea face să strălucească frumusețea prezentă în fiecare. Dar trebuie să nu uităm că nu toți oamenii sunt frumoși, cu toate că sunt destui estetici. Cum răspunde fața omului în luciul apei, așa răspunde inima omului la inima omului, adică frumosul la frumos, iubirea la iubire.
Prin iubire, frumusețea ascunsă iese la lumină. “În tine mă văd frumoasă, cea mai frumoasă”, scriai la un moment dat. Vezi, iubirea transfigurează, omul pe care îl iubim este transfigurat. I se întâmplă ce i s-a întâmplat lui Isus pe muntele Tabor. Acolo, dintr-o dată, fața Lui a început să strălucească. Sau ce i s-a întâmplat lui Moise pe Sinai când fața lui lucea atât de tare că nu a putut fi suportat de ceilalți. În prezența iubirii și a frumosului, a ieșit adevărata ființa a lui Isus, a devenit vizibilă frumusețea originară.
Adevărata frumusețe a trupului vine din suflet. Atunci când trupul are în el un suflet frumos și bun, atunci este un trup frumos. Când trupul reprezintă expresia sufletului frumos, suntem frumoși. Sufletul este frumos atunci când oglindește strălucirea dumnezeiască și este eliberat de răutăți și idealuri mărunte, periferice.
Iată de ce te văd frumoasă precum o “Madonna”, frumoasă cu totul, în întreg ansamblul tău, suflet și trup, senzorial și extrasenzorial. Senzaționalul tău ca femeie este tocmai lipsa ta de senzaționalitate de scenă. Ești de excepție pentru că alegi să faci excepție prin simplitatea și tainicul tău frumos. De aceea, frumusețea radiază întotdeauna din iubire. Iar omul care este plin de iubire este întotdeauna frumos. Frumusețea cheamă iubirea, iar iubirea ne face să prețuim frumusețea, atât sufletească precum și cea trupească. Dar frumusețea care contează este cea care este în trupul nostru atunci când suntem pătrunși de iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu ne face frumoși, și fascinați de frumusețea Lui nu putem decât să iubim.
Frumosul are ceva din puterea de a zdruncina a lui Dumnezeu. Dacă în fața frumosului nu te cuprinde teama reverențioasă, înseamnă că fie ceea ce privești este un kitsch, fie sufletul tău este lipsit de frumos.
Mă gândeam la termenul “sunt ca o carte deschisă” pe care l-am mai folosit și eu. Cred că nu îmi mai place. Nu vreau să fiu o carte deschisă, vreau să fiu o carte care să dorească cineva să o deschidă. Nu vreau să mă citească orice, oricând, oriunde, ca pe o beletristică. Vreau să fiu o carte complexă, cu un limbaj neaccesibil tuturor, cu coperți neatractive dar cu un conținut profund. Vreau să fiu mai degrabă lăsat pe raft dar să fiu găsit de cineva care are reverență pentru frumosul simplu al coperților mele și care se hrănește cu slova aleasă și profundă din mine. Frumosul se ascunde în profunzime. El nu ajunge bestseller si nici în top 10. frumosul este fascinant pentru că se relevă în taină.
În fața frumosului nu putem rămâne simpli spectatori. Frumosul ne bucură sufeltele și ne mișcă spre suflete, la fel ca iubirea. Repet, frumosul este iubire și iubirea este frumos, de aceea se confundă mereu.
Inima noastră tânjește după un loc în care să se poată simți acasă. Și acasă te simți numai acolo unde locuiește taina, taina iubirii și taina frumosului. Acolo unde trăiesc ceva frumos, simt ceva din frumusețea lui Dumnezeu. Sunt acasă acolo unde sunt cel mai frumos și delicat iubit. Când devenim conștienți de frumusețea care este în Dumnezeu, când ne lăsăm iubiți de cel iubit ieșit din Dumnezeu, suntem cuprinși de sentimentul puternic că am ajuns acasă.
Inaccesibilul devine accesibil și imposibilul devine posibil doar atunci când iubești. Iubirea Îl aduce pe Dumnezeu aproape. Îl coboară în noi, fără a-i știrbi din slavă; Îl găzduiește în minte și inimă, fără a-L limita în vreun fel. Nicicând parcă nu mă simt mai aproape de El decât atunci când sunt aproape de tine. Frumosul este mijlocul prin care Dumnezeu ni se comunică, de aceea atunci când întâlnim un om frumos, tremurăm de uimire, de plăcere, de încântarea că ne-a primit în prezența-I nemeritată.
Așa te văd eu.
Purtând iubire unul pentru altul, locuiți fiind de ea, frumusețea noastră radiază și ne devenim nouă înșine oglinzi, descoperindu-ne frumoși. Frumosul din noi are un efect purificator. În întâlnirea cu frumusețea, păcatul își pierde puterea. Prin frumos suntem atinși și purificați de Dumnezeu. Cine iubește frumusețea învață ca prin iubire să îndepărteze păcatul.
La final, permite-mi să mai umezesc de câteva ori penița în cerneală și să adaug următoarele”
În frumos este ascuns Dumnezeu. Frumosul este locul în care putem întrezări prezența lui Dumnezeu în această lume. Natura exprimă o parte a frumuseții Sale, dar greutatea și complexitatea frumuseții lui Dumnezeu s-a dorit a fi transmisă și așezată în om. La început Dumnezeu când a dorit să se transmită în lume, a creat omul, făcându-l după chipul și asemănarea Sa și locuindu-l.
De aceea te văd frumoasă, pentru că tu te lași locuită de El. De aceea ești cea dintâi și suma a tot ce am întâlnit, pentru că în tine Îi face plăcere lui Dumnezeu să existe. Ești frumoasă pentru că iubești, pentru că mă iubești. Când ajungi să iubești un om cu adevărat, îi poți iubi pe toți oamenii.
Frumusețea ne dăruiește pacea interioară. Doar în frumos și iubire putem găsi liniștea. Când privim la frumos, uităm de toate tulburările interioare. Frumosul și iubirea sunt refugiul sufletului, locul în care omul se poate retrage întotdeauna din fața tumultului lumesc, a agitației și a neliniștii. Vezi de ce numim iubirea noastră Paradis, vezi de ce acest Paradis este frumos?
E frumos la noi și în noi pentru că este iubire și pentru că este iubire, totul în noi este frumos. Cum să vrem să mai ieșim? De ce ne-am mai întoarce în hidoșenia de afară unde iubirea și frumosul sunt împroșcate cu răutate, ură, invidii, egoism și ambiții degradante?
Frumosul și iubirea compun melodia sufletului. Frumusețea nu numai că se oglindește în sufletul nostru, ci îl și atinge, făcându-l să răsune. În iubirea noastră curge versul frumos și toate creațiile noastre sunt niște psalmi ai inimii, daruri menite să ne încânte și să-l încânte pe Creator. Că de nici un dar nu se bucură El mai mult decât de darul iubirii care vine dinspre noi. Monotonia, atonia, distonia, afonia din afară nu pot contamina armonia frumosului și iubirii din lăuntrul nostru.
Ne vom fi unul altuia artizani, înnebuniți de plăcerea de a ne scoate unul pe altul în evidență ca pe o operă de artă.
Frumusețea ta mi-a provocat iubirea și iubirea mi-a atras atenția la frumusețea ta. A-ți privi frumusețea nu constituie pentru mine un act estetic, doar, ci o expresie a spiritualității profunde. Este o întâlnire cu Cel după al cărui chip ai fost creat. Ce mă fascinează la tine este Dumnezeul fascinant care te locuiește prin iubire.
“Mi‑ai fermecat inima, sora mea, mireasa mea,
mi‑ai fermecat inima
cu o singură privire a ochilor tăi”
