“Mă întreb: Ești setea sau apa din calea mea?…
Ești iubirea, sau totuși ești amândouă…
Sete și apă… O neliniște plăcută.”
Draga mea,
De la fereastră, văd zilnic cum vecinii descarcă sute de litri de apă în fiecare zi. Dintr-o dată, i-a apucat o sete cumplită sau o teamă că vor suferi de sete. Care sete e mai cumplită, cea de apă sau cea de iubire? După ce însetează oamenii mai mult, după apă sau după afecțiune? Și după ce bem, după ce ne potolim arșița buzelor sau a sufletului, de ce însetăm din nou? Și uite de aici, s-au născut slovele mele pe care le aștern și pe care le voi trimite spre tine!
Te-ai gândit vreodată că vom rămâne însetați unul după celălalt, cât trăim și în același timp, astâmpărați? Crezi și tu ca mine, Că izvoarele inimilor noastre nu vor seca oricât ne-am adăpa din ele? Sau, te-ai întrebat de ce oricâtă iubire am revărsa spre celălalt, tot mai încape, și de ce oricât am primi, tot mai rămâne loc? Te-ai gândit că ne suntem și sete și apă, căldură și răcoare, alifie și balsam, aproape și departe, neliniște și pace curată, vers și cântec, condei și slovă, două suflete contopite spre etern?
Că peste toate câte sunt și vor veni, în tot și peste toate ce le știm și le vedem, existăm cel mai frumos în celălalt.
Călător prin universul inimilor noastre, în drumul dintre mine și tine, am dat peste piatra funerară a celui care am fost pe când tu nu erai universul meu. Am văzut că a rămas doar piatra acolo, iar în țărână era doar un loc gol. Am stat acolo o vreme și gândindu-mă la mine cel mort odinioară, am descoperit ceva interesant. Plecând de etimologia din limba latină a cuvintelor “mori și a-mori”, respectiv “mor și amor”, ajungi la concluzia că morții i se opune iubirea, sau chiar mai mult, deasupra morții triumfă iubirea. Știm de la Solomon că dragostea “este puternică precum moartea, iar ardoarea ei este de neînduplecat precum locuința morților”, în sensul că nu îi poți rezista chemării și nu te poți opune ceasului ei. Totodată, dragostea nu este răpusă de moarte ci moartea de către dragoste. Asta înseamnă că dragostea este invincibilă, singura curajoasă care înfruntă moartea și o biruiește. De aceea învierea este puterea pe care o folosește dragostea pentru a înfometa pentru veci, avida țărână din care am fost luați și a potoli etern Cerul flămând de noi. Un alt lucru uimitor pe care îl face dragostea prin înviere este că ne dăruiește trupuri slăvite modelate nu din țărână ci din slavă strălucitoare. Astfel vom putea fi prezenți oriunde nelimitați de timp și spațiu.
Contemplând locul gol al mormântului meu, am realizat că tocmai asta a făcut iubirea ta, m-a înviat și mi-a dat un trup făcut din slava iubirii tale, oferindu-ne libertatea de a ne mișca în universurile noastre nelimitați de timp și spațiu. Dragostea este dincolo de trupurile noastre, este peste trupurile noastre, este întâlnire de suflete, îmbrățișări nedezlipite ale gândurilor noastre.
Cât te iubesc o știe inima ta tăcută, sfioasă și cuminte. Tot ce pot face cu iubirea mea, în vremelnicia de aici, este să țin la tine, să mă ocup de tine de aproape și departe, să-mi exprim afecțiunea în modul în care prezentul și momentele ne urzesc întâlnirile și apropierile. În iubire, intangibilul este mai mult decât tangibilul, ce trăim este mai mult decât putem să exprimăm și să oferim. Iubind, dobândim valoarea și dimensiunea sacră a unui simțământ divin care trăiește în noi și care este întotdeauna prezent în noi indiferent de absența fizică.
Nu pot decât să îi mulțumesc lui Zinker pentru faptul că, fără să ne fi știut, ne-a descris atât de bine trăirile.
Iubirea pentru cineva este recunoașterea unui suflet care completează propriul meu suflet, ceva din afară care mă completează sau mă prelungește, făcând să iasă la suprafață tot ce este mai bun în mine. Nu este aceasta, oare, exact ceea ce și noi trăim? N-a scos iubirea din noi ce este mai bun în noi? Nu am pus noi pe altarul ei, fără meteahnă, simțămintele cele mai alese, versurile și slovele cele mai profunde, trăirile cele mai înalte?
Și te întreb, retoric, există ceva mai ales decât contopirea până la confundare? Există o conștiință de sine mai frumoasă decât știința că în tine ești mai puțin tu decât celălalt? Există cunoaștere mai aleasă, care să te întregească mai mult, decât aceea în care tot ce știi este că celălalt te locuiește?
Prețuindu-te am descoperit un limbaj nou, numit de unii limbajul divinității celei mai interioare sau chiar ecoul uman al iubirii lui Dumnezeu.
Cine nu iubește nu-L cunoaște pe Dumnezeu și cum îți poate vorbi El fără să-I cunoști limbajul?
Ai observat cum dialogurile noastre devin mijloace prin care Îl simțim tot mai aproape? Prin iubirea noastră, cumva, ne-am învecinat cu Dumnezeu, L-am adus în noi, chiar. Când ne iubim cu adevărat, Îl iubim pe El mai mult și toată contopirea este intimitate cu El. Când iubim, Îl aducem pe El în noi și totodată, ne înălțăm la El.
O altă dimensiune a iubirii din noi este aceea că fiecare ne concentrăm nu pe ceea ce putem obține de la celălalt, ci pe ce avem de oferit. Când eul dispare din câmpul meu vizual, inima își găsește adevăratul și plăcutul răsfăț, în tine. Plăcerea de mine există curată doar în plăcerea de tine. Îmi place tot mai mult de mine, pe măsură ce mă pierd, mă cufund tot mai mult în tine. Regăsirea de sine este cu adevărat fascinantă când nu mă mai găsesc doar pe mine în mine, ci tot mai mult din tine.
Te-ai întrebat cu siguranță ce altceva contribuie la bucuria noastră de a ne fi și a ne avea. Posibil că răspunsul tău și fie, într-un fel, congruent cu al meu. Ceea ce eu am descoperit este entuziasmul fiecăruia dintre noi. Când suntem entuziasmați, iubim și credem în tot ceea ce facem, suntem cei mai puternici din lume și ne contopește siguranța senină că, la final, nimic nu ne va împiedica să ajungem la destinație. Entuziasmul ne face “fresh” de fiecare dată, pentru că entuziaști fiind, devenim creativi în iubirea noastră. Îți poți aminti cât de creativi am fost în toate “rendez-vous”-urile?
Iubindu-te, mă raportez la tine prin trei ipostaze ale iubirii: eros, philia și agape. Iubirea de tip eros nu este altceva decât acea manifestare a căutării naturale a frumuseții tale ca și creație minunată. Este forma de contemplare și mirare în fața capodoperei divine, tu. Astfel că acest mod de a te iubi este recunoașterea participării tale la frumusețea întregului creației. Fără tine, lumea de aproape și de departe, nu ar mai fi atât de frumoasă, complexă. Ai fost creată în chip minunat și ai fost adusă aici pentru mai mult decât un singur rost. Unul dintre ele este acela de a participa la frumosul omenirii. Creându-te, Dumnezeu, S-a dovedit încă o dată Creatorul de neegalat, Artizanul Suprem, Făuritorul Absolut de capodopere eterne.
Prin fascinanta ta existență, prin chipul și sufletul tău frumoase, Dumnezeu se ascunde, încă o dată, în mod discret, lăsându-Se găsit de cei care au ochi să-L privească (și) în tine.
Te iubesc în dimensiunea philia, care în ochii mei te transformă, dintre toți oamenii, în cineva unic și important pentru mine. Ești importantă pentru mine, în primul rând, pentru că ești importantă pentru El. Ești importantă pentru că datorită prezenței tale în lume, ea este și devine mai frumoasă. Iubirea mea pentru tine este o legătură de familie ancestrală. Sorgintea noastră divino-umană, ne conectează prin legături curate, pline de aroma Edenului de la început.
Te iubesc în dimensiunea agape pentru că agape nu are limite, nici excepții, nici condiții. Nimic din ceea ce se întâmplă nu îi poate distruge capacitatea de a iubi.
Poți să mai citești: