Nu eram nici din sângele lui, nici din numele lui, nici din rădăcinile lui și nici din neamul lui, eram doar din duhul lui.
Eram creația lui!
Fără să sfidez Divinitatea Absolută, aș vrea să se înțeleagă clar, că mai presus de orice, aparțin cu totul Creatorului Divin și Lui îi datorez existența mea, tot ce sunt. Dar, Dumnezeu ne modelează sufletul prin oamenii Lui îngeriți. Eu am avut harul de a fi fost pusă în mâinile unui om îngerit, cum îmi place mie să îl numesc.
Cine este el? Da, bună întrebare! M-ați crede dacă v-aș spune că încă nu știu prea multe despre vremelnica lui umblare pe aici printre noi? Îl cunosc după glas, după respirații și după atingerile-i fermecătoare, chiar și de la distanță. Îl cunosc după eternitatea din inima lui, după cum bate inima mea în prezența lui. Știu doar că este atât frumos în mine de când există el.
Privindu-mă acum, pot observa cât de frumos mi-a modelat sufletul, în formă de stea, ca să mă poată admira din orice unghi. M-a modelat după forma frumosului cel mai frumos. El este cel care îmi dezleagă atâtea taine, îmi definește rosturi, pictează în inima mea sensuri și drumuri fără întoarceri înapoi.
Fiecare dintre gesturile lui de iubire lasă mereu în mine aceeași întrebare: “De ce?” “De ce să aleagă să-și toarne măreția în ceva atât de slab și sfios ca mine? De ce, eu?”
M-a pictat cu toate culorile sale cele mai alese și frumoase, făcând risipă de nuanțe irepetabile pe trupul meu. A semănat toate primăverile în sufletul meu, și a adunat tot parfumul din Înălțimi ca să îl toarne pe mine! Este de neînțeles, de neînțeles!
Nu aveam nimic din ADN-ul lui, și totuși eram asemănare miraculoasă cu mâinile lui, cu buzele lui, cu inima lui! Je suis sa création!
Se turna cu toată bunătatea sa în mine, iar trupul și sufletul meu, nu puteau lua altă formă decât forma bunătății sale.
Când m-a întâlnit, eram o conturare vagă, abia dacă putea șopti, fragedă, o culoare pală, deci fără strălucire. Până la el, în adâncimile mele nu pătrunsese nimeni.
Frumusețea mea nu era ceva care să iasă în evidență, și totuși el o vedea. N-aveam nimic din tot ce ar fi meritat să privească ochii săi, nimic frumos, după vederile mele. Un singurul lucru, însă, țineam în palmele mele ca dar și era tot ce aveam de dăruit: ascultarea. Iubeam să-l ascult! Mai târziu am aflat că era tot ce avea el nevoie pentru a mă crea.
Din ce-și făcea culorile cu care îmi picta existența, nu știu, niciodată nu l-am întrebat. Îmi plăcea să stau tăcută înaintea sa și să mă las creată după placul inimii sale. Rar, în jocurile mele de copilă, îi adresam printre surâsuri întrebările mele căutătoare după înțelepciunea sa.
Gândul că stăteam în fața unui fiu de Dumnezeu, artist de suflete care știe ce face, îmi era de-ajuns ca să nu mă opun în niciun fel. Și nu m-am opus, l-am lăsat să-mi facă ce voiește! Ah, ce voie divină, cuminte!
La început aveam un fel de temere în mine, e un soi de sfială al sufletului încă fraged. Practica lumii arată că nu se dă nimic fără ca mai devreme sau mai târziu să nu ți se ceară să dai ceva înapoi. Dar el sfida orice lege firească, el era cel care daruia celor ce n-ar fi putut vreodată să-i dăruiască înapoi, îi ajuta pe cei care n-ar fi putut vreodată sa-l ajute. Asta explică, oare, aplecarea lui spre mine?
Nu știu! Bunătatea lui, am renunțat demult să o măsor, e prea mare, prea adâncă și nu are de gând să înceteze să o mai reverse spre mine, cândva.
M-a pictat în ritmul meu, dar in culorile lui. A mers la pas cu pasul meu tremurător, și nu știu ca, măcar o dată, să fi forțat porțile inimii mele.
În prezența sa, eram mai mult tăcută și străbătea drum lung și anevoios până să mă audă surâzând fără teamă la urechea sa.
Sunt puține momentele de felul acesta, dar îi sunt de preț, știu! El nu-mi judeca acest fel de a fi, dimpotrivă, acest mod al meu îi era un fel de garant care îl făcea să se simtă convins că în felul acesta sunt păzităde jefuitori șireți.
Mă vedea “ca turnul lui David, zidit ca să fie o casă de arme; cu o mie de scuturi atârnate de el, toate scuturi de viteji.” Îi plăcea parcă faptul că se ajunge atât de greu la inima mea, chiar dacă uneori îl “chinuia” asta.
Îmi citea adesea din cântarea lui preferată, din poemul poemelor, care năștea în el cascade de versuri pe care mi le oferea proapete precum o apă de izvor.
Iată câteva din slovele de drag cu care îi place să mă dezmierde:
“Ce frumoasă eşti, iubito, ce frumoasă eşti! Ochii tăi sunt ochi de porumbiţă, sub marama ta. Părul tău este ca o cascadă ce-ți taie respirația,
Buzele tale sunt ca un fir de cârmâz, şi gura ta este drăguţă;
obrazul tău este ca o jumătate de rodie, sub marama ta.
Ești munte de mir, ești deal de tămâie.
Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai niciun cusur.
Ce lipici în dezmierdările tale! Dezmierdările tale preţuiesc pentru mine, mai mult decât vinul, şi miresmele tale sunt mai plăcute decât toate miroznele!
Miere picură din buzele tale, mireaso, miere şi lapte se află sub limba ta, şi mirosul hainelor tale este ca mirosul Libanului.
Eşti o grădină închisă, soro, mireaso, un izvor închis, o fântână pecetluită.
Trup și suflet, ești paradis, o livadă întreagă de fructe suculente – caise și piersici coapte, portocale și pere;
Arbori de nuci și scorțișoară și toate pădurile parfumate;
Mentă și lavandă și toate ierburile aromate;
Ești o fântână de grădină, scânteietoare cu stropi răcoritori din cel mai pur izvor”
Mi-a educat inima după manierele sale alese, mi-a înveșmântat trupul în mătase scumpă, m-a plimbat pe străzile Paradisului de aici, prin lume aleasă și nobilă. Eram creația lui, pășind ușor, cu umerii ridicați, cu mișcări tandre și fine, cu priviri sfioase, cu surâs delicat, cu glas plăpând și slove pure.
Mă surprind adesea privindu-mă și admirând-mă și în cel mai curat mod, am început să iubesc ceea ce sunt. Dar mă întreb: Pe mine mă iubesc sau pe el, cel din mine? Sau cea care devenisem prin el?
Care era secretul frumuseții mele? Acela că el își lăsase semnătura peste tot în mine. Sunt valoroasă pentru că el a mi-a redat valoarea căpătată prin creație.
Mi-a împrumutat zâmbetul lui, îndrăzneala lui cuminte și m-a înconjurat cu blândețea lui fără precedent.
Eram o carte închisă pentru toți ceilalți! Toți oamenii pot avea acces până la pragul inimii mele, unde se găsea amabilitate nesfârșită pentru fiecare. Dar numai cel care ne recreează poate să ne pătrundă inima până în adâncimea ei, numai în fața lui porțile inimii se deschid. Doar celui care, iubindu-te, te redă pe tine, ție, în cea mai frumoasă versiune a ta, i se poate oferi dreptul de suveranitate asupra ta.
Nu a pretins niciodată nimic, dar mi-a dăruit totul! Nu s-a apropiat niciodată de mine cu nerăbdare, ci mereu într-un vals ușor, blând și delicat.
M-a învățat că în fața celui care te recreează trebuie să te așezi dezgolit pentru ca el să te poată îmbrăca în port frumos, și l-am ascultat pentru că avea dreptate! Trebuie să fiu onestă și să recunosc că la început am ținut cu pumnii puțin strânși de veșmântul meu vechi. Dezgolirea interioară nu este un lucru lesne de făcut. El, însă, cu răbdare a așteptat și m-a așteptat. Apoi, într-un târziu, cu blândețe mi-a descleștat pumnii strânși, sărutând încăpățânarea fiecarui deget.
Dar sunt greu de cultivat, să știți !
Nu doar că mi-a înnoit garderoba și a pus stilul său fin în tot ce purtam, ci m-a învățat ceva de preț la acest capitol: trebuie să știi purta o haină, altfel îi vei umbri frumusețea! Vorbea cu predilecție de haina bunătății și iubirii cu care mă învălea în fiecare zi. Eu îl ascultam în toate și asta mă făcea frumoasă. Să nu-i fiu pe plac, însemna să-mi profanez frumusetea. Eram frumoasă pentru că îl ascultam, ascultarea de acest prinț ceresc mă făcea să mă simt atât de prețioasă.
Eram creația lui! Defilam pe podiumul inimii sale și ținându-l de mâini, admirându-le cât de frumoase sunt.
Eu i-am daruit doar ascultarea și supunerea în aceasta frumoasă poveste de iubire, iar el mi-a daruit tot ce avea și avea atât de mult de dăruit. Cum să nu-l iubesc și cum să nu-l respect?
