Sumar articol
“Și am urât tot ce am realizat și acumulat pe acest pământ. Nu pot lua nimic cu mine.”Solomon
A avea sau a fi? Aceasta este întrebarea omului postmodern de azi. Filozofia culturii consumeriste a societății de azi ne-a făcut pe cei mai mulți dintre noi să credem că viața se măsoară după lucrurile pe care le putem cumpăra, vacanțele scumpe pe care ni le putem permite și numărul cât mai mare de zerouri după 1,2,3, etc. Exiști dacă ai! Dacă nu ai nimic, atunci ești un nimic. “Societatea noastră”, scria Erich Fromm, “este cel mai mare experiment social care s-a făcut vreodată pentru a răspunde la întrebarea dacă plăcerea poate fi o soluție satisfăcătoare pentru probleme existenței umane. Pentru prima dată în istorie satisfacerea plăcerii nu mai este doar privilegiul unei minorități, ci o posibilitate pentru mai mult din jumătatea populația lumii. Experimentul a furnizat răspunsul în sens negativ.”
Dacă ar fi să îl asociez cu un motto, pe care el însuși l-a debitat, este acesta: “Nu mi-am spus niciodată NU, la nimic!” Solomon, împăratul lui Israel, că despre el este vorba, a avut și cu ce să-și furnizeze plăcerile. Argintul, scrie raportul istoriei biblice, era la fel de comun în timpul lui precum pietrele, așa că putem înțelege de ce nu și-a refuzat nimic. În cele ce urmează voi reda din cartea sa, Eclesiastul, câteva dintre experiențele sale hedonistice și concluziile după fiecare dintre acestea:
“Mi-am spus: „Hai să facem asta – experimentează plăcere, distrează-te!” Dar nu era nimic în asta, nimic altceva decât fum.
Ce părere am despre viața plină de distracție? Nebunie! Vorbe goale!
Verdictul meu cu privire la căutarea fericirii? Cine are nevoie?
Cu ajutorul unei sticle de vin și cu toată înțelepciunea pe care am putut-o aduna, am încercat cât am putut mai bine să pătrund dincolo de absurditatea vieții. Am vrut să experimentez și să văd cu ochii mei tot ce am putea face noi muritorii în anii pe care îi petrecem pe acest pământ.
O, am făcut lucruri grozave: case construite, vii plantate, grădini și parcuri proiectate în care am plantat o varietate de pomi fructiferi, am făcut bazine de apă pentru a iriga crângurile de copaci.
Am cumpărat sclavi, bărbați și femei, care au avut copii, mărindu-mi și mai mult numărul de sclavi; apoi am dobândit turme mari și cirezi, mai multe decât oricare dinaintea mea în Ierusalim.
Am adunat grămezi de argint și aur, pradă de la regi și regate. Am făcut un cor de cântăreți pentru a mă distra cu cântec, și — cea mai rafinată dintre toate plăcerile —am adunat fecioare voluptoase care să vină în patul meu.
O, cât am prosperat! Pe toți predecesorii mei din Ierusalim i-am lăsat mult în urmă, s-au pierdut în colb. În plus, am păstrat mintea limpede prin toate acestea. Am luat tot ce mi-am dorit – nu mi-am spus niciodată nu. Am dat curs oricărui impuls, nu m-am reținut de la nimic. Am sorbit plăcerea oricărui lucru până la ultima picătură – până la urmă, era răsplata mea după o zi grea de muncă!
Apoi m-am uitat bine la tot ce făcusem, m-am uitat la toată transpirația și munca grea. Dar când m-am uitat, nu am văzut decât fum. Fum și scuipat în vânt. Nu era nimic de substanță. Nimic.
Și apoi m-am uitat cu atenție la ce este inteligent și ce este prost în lumea asta. Ce mai rămâne de făcut după ce ai fost rege? Bună întrebare dar foarte neplăcută. Faci doar ce poți și atât. Dar am văzut că este mai bine să fii inteligent decât prost, la fel cum lumina este mai bună decât întunericul. Chiar și așa, deși cei deștepți văd încotro merg și cei proști bâjbâie în întuneric, toți sunt la fel până la urmă. O soartă pentru toți – și asta este.
Când mi-am dat seama că soarta mea este aceeași cu a nebunului, a trebuit să mă întreb: „De ce să mă obosești să fiu înțelept?” Totul este fum, nimic altceva decât fum. Cel deștept și cel prost dispar amândoi din vedere. Într-o zi sau două sunt amândoi uitați. Da, atât cei deștepți, cât și cei proști mor și atât.
Și am urât tot ce am realizat și acumulat pe acest pământ. Nu pot lua nimic cu mine — nu, trebuie să o las oricui vine după mine. Fie că sunt demni sau lipsiți de valoare – și cine să spună? – ei vor prelua rezultatele pământești ale gândirii mele intense și ale muncii mele grele. Fum.
Atunci am renunțat, am renunțat la tot ce se putea spera pe acest pământ. Ce rost are să-ți lucrezi de să-ți rupi spatele dacă predai ceea ce ai lucrat cuiva care nu a ridicat niciodată un deget pentru asta? Fum, asta este. O afacere proastă de la început până la sfârșit. Deci, ce obțineți dintr-o viață de muncă grea? Durere și chin din zori până în amurg. Niciodată o noapte decentă de odihnă. Nimic decât fum.
Cel mai bun lucru pe care îl poți face cu viața ta este să o trăiești din plin și să te descurci cât poți de bine. După cum văd eu lucrurile, aceasta este soarta divină. Indiferent dacă sărbătorim sau postim, depinde de Dumnezeu. Dumnezeu poate da înțelepciune, cunoaștere și bucurie favoriților săi, dar păcătoșii sunt sortiți la o viață de muncă grea și ajung să-și cedeze agoniseala celor plăcuți lui Dumnezeu. Nimic decât fum – și scuipat în vânt.”
Nu știu ce simți în inima ta acum, după ce ai lecturat o parte din jurnalul lui Solomon, dar cu siguranță te-a pus pe gânduri. Nu-i așa că sunt și pe lista ta o parte dintre cele pe care Solomon le-a încercat? Nu-i așa că în unele situații, după ce ai experimentat anumite plăceri ai simțit și tu că plăcerile acelea ți-au promis mai mult decât au livrat? Nu-i așa că poate de prea multe ori am plătit prea scump plăceri ieftine?
Experimentul de viață al lui Solomon atestă încă o dată că urmărirea tendințelor egoiste nu duce la armonie și pace cu sinele și nici cu alții.
Egoismul nu este doar un comportament, ci trăsătură de caracter. El înseamnă că doresc totul pentru mine, iubesc să posed și să fie numai al meu și numai pentru mine fără să împart cu alții. Când scopul meu este acela de a avea, atunci înseamnă că eu sunt cineva dacă și cu cât am mai mult. Însă, adevărul mărturisit sincer de către hedoniști este că plăcerea egoistă nu te poate niciodată satisface, deoarece dorințele nu au niciodată un sfârșit. “Cine iubeşte argintul nu se satură niciodată de argint, şi cine iubeşte bogăţia multă nu trage folos din ea. Şi aceasta este o deşertăciune! Toată truda omului este pentru gura lui, şi totuşi poftele nu i se împlinesc niciodată.”, consemnează același Solomon.
Natura și pericolul lui “a avea”
“După cum Locuinţa morţilor şi adâncul nu se pot sătura, tot aşa nici ochii omului nu se pot sătura. Bogăția nu este veșnică și coroana nu rămâne din generație în generație!” – Solomon
Când a avea devine scop în sine, când acumularea ajunge o adicție, este foarte clar că în spatele acestui comportament se ascund nevoi sufletești care nu sunt împlinite sau satisfăcute.
Știm, însă, că aceasta nu se poate face. Nimic din exterior nu poate umple lipsurile interioare. Sufletul nu poate fi hrănit cu materie sau materialism chiar dacă pentru un scurt timp așa s-ar părea. Pentru a uita de durere unii aleg să devină preocupați și extrem de ocupați cu cele care pot suplini nevoile sufletului. Rezultatul este mai multă alergare și tot mai puțină împlinire. Modul de existență bazat pe a avea îi exclude pe ceilalți, tot ce am este doar pentru mine și pentru satisfacerea mea. Cu cât e mai adânc golul interior, cu atât este mai mare grămada de materialism din exterior. Cu cât mă simt mai rău sufletește, cu atât adun mai multe bunuri pe lângă mine. Scriptura numește această dorință nestăvilită, poftă. Mârșăvia poftei este că ea transformă toate ființele cuprinse de ea în subiect al puterii altcuiva sau a altceva. Astfel, nu noi mai deținem lucrurile, ci ele ne dețin pe noi. Robi ai durerii sufletești ajungem să fim și robii lucrurilor pe care le strângem pe lângă noi.
Cumva sperăm să convingem destinul sau divinitatea că ne-am câștigat dreptul la împrumut de zile tocmai prin ceea ce am realizat în comparație cu alții. Se cade, gândim tacit, să trăim mai mult pentru că avem mai mult. Mai ales că agoniseala apare cam după jumătatea vieții. În prima parte a vieții ne-am trudit, în a doua, credem noi, este corect să ne bucurăm tot atât de truda noastră.
“Propoziția – eu am ceva – exprimă relația dintre subiect, eu (sau tu, el, noi, voi, etc) și obiect. Ea sugerează că subiectul este permanent, iar obiectul este și el permanent. Doar oare există o permanență a subiectului? Sau a obiectului? Eu voi muri; îmi pot pierde poziția socială care îmi garantează că pot avea ceva. Nici obiectul nu este permanent; el poate fi distrus, poate fi pierdut sau își poate pierde valoarea. A spune că ai ceva în mod permanent ține de iluzia existenței unei substanțe perene și indestructibile. Dacă mi se pare că am totul, în realitate nu am nimic, întrucât faptul că am, că posed, că dețin controlul asupra unui obiect, este ceva temporar în raport cu procesul vieții.
În ultima instanță, afirmația “Eu (subiectul) am ceva (obiect)” definește subiectul prin posesia obiectului. Subiectul nu sunt eu însumi, ci faptul că eu sunt ceea ce am. Proprietatea mă definește pe mine însumi, îmi definește identitatea.” (Erich Fromm).
În concluzie, dacă îmi măsor viața prin prisma lui a avea, niciodată nu voi avea liniște, niciodată nu mă voi sătura și niciodată nu voi fi împlinit. Întotdeauna va mai fi ceva de făcut, de adăugat, de cumpărat, și mereu va fi cineva mai avut decât mine care va schimba definiția ființei mele. În plus, așa cum am văzut mai sus, a avea ține de perisabil și nu de etern, pentru că nimic din ce am nu durează și nici nu îmi promite eternitatea. Solomon a evocat cel mai bine rezultatul unei vieți centrate doar pe a avea: “Apoi m-am uitat bine la tot ce făcusem, m-am uitat la toată transpirația și munca grea. Dar când m-am uitat, nu am văzut decât fum. Fum și scuipat în vânt. Nu era nimic de substanță. Nimic.”
Dacă “a avea” nu este o măsură potrivită a vieții, care este? Intuiești, nu-i așa, că este vorba de lumea lui “a fi”. Lumea lui a fi este compusă din elemente invizibile și netangibile în primă instanță. Roadele lui a fi nu pot fi expuse ca merite personale cu care să te poți lăuda, ele se resimt, în schimb, în viețile celorlalți odată ce le-ai manifestat. De aici și motivul pentru care cei mai mulți dintre oameni nu se înghesuie să facă “avere” cu a fi, deși este cel mai important și de valoare capital pe care omul îl poate avea. Este bogăția care contează, singurul avut pe care-l putea lua cu noi dincolo și singura moștenire care se poate multiplica în posterioritate.
Regele Solomon scria la un moment dat că “ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui”, iar sfântul Apostol Petru sfătuiește ca podoaba cea mai de preț “să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”
Sfântul Apostol Pavel enumeră o parte însemnată dintre ele: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.”
Revenind la Proverbele lui Solomon, acestea accentuează în diferite domenii de viață importanța și primordialitatea lui A FI față de A AVEA:
- “Mai bine o crustă de pâine împărțită în dragoste decât o lespede de coastă servită cu ură.”
- “Mult mai bine să fii drept și sărac decât să fii corupt și bogat.”
- “Mai bine să fii smerit în duh printre cei săraci, decât să împarți prada cu cei mândri.”
- “Mai bună este dobândirea înțelepciunii decât a aurului și obținerea priceperii decât a argintului.”
- “Mai bine să locuiești în pustie, decât cu o soție cicălitoare și supărăcioasă.”
- “Mai bine o mână plină de odihnă, decât amândoi pumnii plini de osteneală și goană după vânt!”
Așa cum se poate observa în cele de mai sus, ființarea în excelența ei, surclasează truda înavuțirii ca scop în viață. A avea și a fi, fac împreună casă bună dacă a fi devine scop și a avea este un mijloc care servește scopului. Dacă asta se întâmplă cele exprimate de Solomon mai sus capătă o nuanță superioară. Mai bine decât o coajă de pâine împărțită cu dragoste este un ospăț cu dragoste. Mai bine decât să fii sărac și drept este să fii bogat și cinstit. Mai bine decât să fii dintre cei săraci și umili este să faci parte din rândul celor bogați și umili. Mai bine decât o mână plină de odihnă este un braț mare de temperanță. Mai bine decât să stai singur ca să fii departe de un partener mereu nemulțumit să stai confortabil în căminul tău unde fiecare are dragoste și respect pentru celălalt. Mai bună decât înțelept și cu buzunarele goale este să fii înțelept avut care face parte și altora din agoniseala lui. Mai bine decât să fii iubit și cu situație materială precară este să fii iubit și cu o situație materială foarte bună.
Înțelepciunea divină ne oferă, în schimb, șansa de a alege viața din belșug și nu fărâmiturile.
Consider că ne este deja foarte clar că goana după a avea, ca ideal în viață este una sortită eșecului dacă nu este subordonată lui a fi. Iisus a spus-o cel mai bine: “Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.”
Cum ne măsurăm corect viața?
Haidem să vedem, mai în concret, care este măsura ce mai bună după care ne putem evalua viața ca fiind una bine trăită.
Recunoștința
“Recunoștința este memoria inimii”, scria Balzac. Recunoștința te face să înțelegi iar și ar că viața cu tot frumosul ei este un dar. Ea te cufundă în cele mai mici detalii ale existenței realizând că ești deja suficient și că nu ai, în esență, nevoie de nimic pentru a fi fericit și împlinit.
Că tu însuți ești cel mai mare dar al tău, cea mai mare avere de care trebuie să ai grijă să se risipească în cele care nu contează cu adevărat. Când ești recunoscător pentru ceea ce ai deja, nu ai nevoie de mai mult. Recunoștința este întotdeauna suficientă. Această perspectivă este un scut pentru miile de mesaje „nu este suficient” pe care le auzim în fiecare zi.
Nu trebuie să avem acei pantofi, acel dispozitiv sau acea mașină nouă, acea vacanță, acele haine la reducere, etc. Avem deja prea mult, haidem să fim și să ne fim mai mult.
Generozitatea
Readuc în atenție zicerea lui Forbes „Pentru a măsura omul, măsurați-i inima.” În același ton profund a spus-o și Iisus cu mii de ani înainte, o declarație ce a devenit lege a bunăstării interioare: “Este mai ferice să dai decât să primești!” Bucuria de a dărui este un mare dar pe care ni-l putem face vieții. Nimeni nu a sărăcit dăruind, dar prea mulți au falimentat tot strângând doar pentru ei. Viața unui om este măsurată nu după cât a avut, ci după cât a dăruit din ceea ce a avut. Nu cât ai strâns contează, ci pe câți i-ai strâns în jurul tău și în jurul mesei tale ca să-i hrănești.
Fie că este vorba despre timpul, banii, talentele, ospitalitatea, donațiile noastre, etc, când dăruim, dăinuim în inimile celor ajutați dar și în inima lui Dumnezeu.
Mulțumirea
Agențiile de publicitate se bazează pe nemulțumirea perpetuă a publicului. De fapt, ele creează o mare parte din nemulțumirea noastră prin jocul lor de cuvinte manipulative și prin dezvoltarea de noi produse de care nu avem nevoie.
Mulțumirea nu este satisfacerea fiecărei dorințe, ci împlinirea de a avea suficient din cele care contează cu adevărat. “Mulțumiți-vă cu ce aveți, să nu fiți iubitori de bani!”, îndemna cu duioșie Sfântul Pavel.
Cei mai înrobiți oameni sunt cei care dau curs fiecărui impuls al poftelor lor. Cu adevărat liberi sunt cei care știu să trăiască mulțumitori și limitați la esențial. Esențial nu este să îți dorești mai mult dintre cele pe care nu le ai, ci să fii pe deplin mulțumit de cele pe ți le-ai dorit cândva și le ai acum. Mulțumirea este liniștea sufletului, este pacea minții și înțelepciunea care te învață că tu nu ești lucrurile tale și că valoarea ta umană nu depinde de mulțimea lor.
Disponibilitate
“Ocupat” a devenit refrenul timpurilor noastre.
Manageri prea ocupați cu creșterea cifrelor ca să fie preocupați de dezvoltarea relațiilor între ei și cei care lucrează pentru ei. Serviciul de relații cu clienții este tot timpul ocupat cu alte apeluri. Aproape peste tot în viață te lovești de același ton de “ocupat”. Însă a fi doar ocupat tot timpul nu este un mod împlinitor de a-ți trăi viața. Ocuparea excesivă cu lucruri care nu țin de esența vieții este o modalitate sigură de a te jefui de propria viață. Succesul în viață nu se măsoară după cât de încărcată îți este agenda, ci după cât de disponibil ești să savurezi cele mai importante momente ale vieții împreună cu cei dragi și apropiați.
Fiecare timp pe care îl petrecem servind cuiva, ajutând pe cineva în nevoie sau intervenind pentru mai binele cuiva, se face pe cheltuiala noastră de timp. Iar timpul este cea mai valoroasă “monedă” de schimb. Fiecare interacțiune umană se “plătește” cu minutele noastre ireversibile. Astfel că prin tot ce facem, fie ne investim viața, fie ne-o risipim. Este important, așadar, pentru ce și pentru cine suntem disponibili. De aceea este important să învățăm să spunem mai des “NU!” și să ne măsurăm viața în funcție de cât de disponibili am fost pentru a semăna iubire, bunătate, blândețe, răbdare, compasiune în viețile semenilor apropiați de noi.
Unul dintre cei mai disponibili oameni pe care i-am întâlnit în periplul meu livresc este un antreprenor de mare succes al timpului său, un om de înaltă calitate morală, un adevărat model de urmat și în zilele noastre. Numele lui este Iov și vă invit să descoperiți ce înseamnă o viață bine trăită: “scăpam pe săracul care striga după ajutor și pe orfanul care nu avea sprijin. Omul care murea mă binecuvânta; făceam inima văduvei să cânte de bucurie. Îmbrăcam dreptatea ca pe o haină, judecata dreaptă îmi era robă și turban; eram ochi pentru cel orb și picior pentru cel olog; eram tată pentru cel nevoiaș și cercetam cauza celui străin.” (Iov, 29). Oamenii nu-și vor aminti de noi în funcție de cât de ocupați am fost să ne construim propriile palate, dar își vor aminti de noi dacă vom fi fost disponibili să îi căutăm și să le facem viața un pic mai bună acolo în bodegile lor.
Scop
Cea mai mare parte a modului în care lumea măsoară viața este înstrăinare de sine și distanțare de ceilalți. Suntem învățați să ne umplem golurile interne cu lucruri din exterior. Deoarece “mai mult” este publicitat ca simbol suprem al succesului, suntem învățați să căutăm și să obținem un statut cât mai bun, bani cât mai mulți, fani sau adepți mai mulți, etc. Goana după mai mult îi determină pe oameni, în cuvintele lui Chuck Phalanick, „să lucreze la slujbe pe care le urăsc, astfel încât să poată cumpăra lucruri de care nu au nevoie pentru a impresiona oamenii pe care nici măcar nu îi plac”. Dar “mai mult” este un joc măsluit, deoarece joci mereu o miză relativă. Cineva va fi mereu înaintea ta, indiferent cât de mult ai avea. Chiar dacă câștigi, tot pierzi. Orice ai obține, nu este niciodată suficient. Există un adevăr fundamental pe care îl trecem cu vederea în toate acestea: modul în care ne măsurăm viețile va avea un impact profund asupra fericirii și bunăstării noastre.
„Scopul vieții nu este să fii fericit. Este să fii util, să fii onorabil, să fii plin de compasiune, să faci diferența că ai trăit și mai ales, că ai trăit bine”, scria Ralph Waldo Emerson odată. Scopul vieții este ca prin tot ce faci și ești să te apropii tot mai mult de esența ta umană, să fii cât mai mult din ce este Dumnezeu, adică Iubire.
Credință
“Și credința este o convingere cu privire la lucrurile în care sperăm, o siguranță cu privire la lucrurile care nu se văd”, scrie cu apăsare Sfântul Pavel. Evocând vieți extraordinare ale unor oameni dinaintea erei noastre, Sfântul Pavel spune mai departe: “Prin credință au cucerit ei regate, au înfăptuit dreptate, au obținut promisiunile, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de tăișul sabiei, au fost întăriți în neputință, au devenit tari în război, au pus pe fugă oștile străine.” Bunătatea te face plăcut, iubirea te face veșnic iar credința este mijlocul prin care le obții. Nimic nu se poate face fără credință, de la banala așezare pe scaun și până la învingerea cancerului, totul se leagă de credință. Tot credința este aceea care te transportă spre o dimensiune dincolo de aici, este convingerea că trebuie să fie mai mult decât viața aceasta, încredințarea că am fost creați pentru mai mult decât respirațiile trecătoare ale vieții sub soare. Prin credință vedem ceea ce ochii fizici încă nu zăresc așa după cum și patriarhul Avraam a văzut: “Prin credință a ascultat Avraam când a fost chemat să iasă spre un loc pe care urma să-l primească drept moștenire și a ieșit fără să știe unde se duce. Prin credință s-a așezat el în țara promisiunii, ca într-o țară străină, locuind în corturi cu Isaac și Iacov, moștenitori împreună cu el ai aceleiași promisiuni. Căci el aștepta cetatea care are temelii, al cărei arhitect și constructor este Dumnezeu.”
Când înțeleptul Solomon a pierdut din vedere dimensiunea supranaturală a vieții a scris următoarele: “Înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: “Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: “Şi aceasta este o deşertăciune.” Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.”
Fără dimensiunea eternității viața este un o caznă sisifică oricât de plăcute ar putea fi stațiile de răgaz din timpul supliciului urcării acestei grele pietre numită existență. “Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea”, scria cu convingere Sfântul Petru, ucenicul lui Iisus. Așadar, măsura unui om este dată și de credința care îl determină să poată realiza lucruri mărețe pentru viața de aici, dar mai ales de credința de care dă dovadă așteptând cu ascultare viața de dincolo de aici. Să crezi că nu ești gândit să existi doar pentru viața aceasta, ci mai ales pentru cea fără de moarte, este una dintre cele eficiente moduri de a-ți pătra mintea întreagă, dar și dovada unei inteligențe superioare, inteligența spirituală.
Relațiile
Știi care este secretul unei vieți mai bune? Relații mai bune. Surprinzător sau nu, calitatea vieții noastre este dată cel mai mult, de calitatea relațiilor noastre. În 2002, doi pionieri ai Psihologiei Pozitive, Ed Diener și Martin Seligman, au efectuat un studiu la Universitatea din Illinois pe 10% dintre studenții cu cele mai mari scoruri înregistrate într-un sondaj de fericire personală. Ei au descoperit că cele mai importante caracteristici împărtășite de studenții care erau foarte fericiți și care prezentau cele mai puține semne de depresie au fost „legăturile lor puternice cu prietenii , familia și angajamentul de a petrece timpul cu ei”. (The New Wallis, 2005). Într-un studiu, oamenii au fost întrebați la întâmplare despre starea lor de spirit și de ce este acesta influențată pozitiv, aceștia s-au dovedit a fi cei mai fericiți atunci când erau cu prietenii lor, membrii familiei și mai puțin fericiți dacă erau singuri (Larson, 1986). Un alt studiu s-a concentrat pe impactul pe care îl are cooperarea între oameni, adică cât de dispuși au fost oamenii să se implice în mod constructiv în activități cu ceilalți. Acest studiu a arătat că cooperarea unui individ cu un altul a fost un predictor al fericirii sale, (Lu & Argyle, 1991).
A iubi și a fi iubit este nu doar elixirul sufletului, ci și al minții și trupului. Nimic nu ne crește mai mult pofta de viață decât relațiile bune, și nimic nu o scade decât relațiile defectuoase. Relațiile sunt mai importante decât realizările chiar dacă prea puțin vrem să credem asta. Nimic nu ne poate împlini mai mult decât un om și nimic nu ne poate distruge decât un om. Omul poate fi atât o armă letală, cât și un paradis în miniatură. Dacă am înțelege fiecare că am fost trimiși în lumea asta pentru a fi rai pentru cei de lângă noi, ne-am măsura fiecare cuvânt, am cântări fiecare gând și ne-am apropia de celălalt cu o deosebită sfială. Oamenii sunt cele mai importante valori, de aceea este important pentru fericirea noastră să ne raportăm cu reverență față de fiecare.
Ești atât cât iubești!!
Momentele care ne taie respirația sunt frumoase, irepetabile, surprinzătoare, fericite, speciale și mai ales, pline de dragoste. Acelea sunt parte din momentele pe care le putem folosi ca borne kilometrice de referință, indicatoare că am avut o viață trăită împlinitor.
Astfel, viața se măsoară prin zâmbetele pe care le aduci pe chipul cuiva, prin momentele speciale care te fac să te simți binecuvântat. Viața se măsoară prin numărul ocaziilor în care te ridici și nu de câte ori ai cazi.
Viața se măsoară după felul în care trăiești, nu după cât ai trăit; se măsoară în experiențe și momente transformatoare, nu în ani sau decenii. Viața este măsurată de oamenii cărora le-ai făcut bine și nu rău, în funcție de cât de adânc te-ai semănat în viețile celor care te-au cunoscut. Viața se măsoară prin cât de fericit, mulțumitor și recunoscător ai ajuns să fii indiferent de ce și cât și dacă ai ceva care să arați. Viața se măsoară în raport cu cât ai dăruit și nu cât ai câștigat și risipit. Viața se măsoară în funcție de cât de mult te-ai asemănat cu Dumnezeu, în funcție de câtă omenie ai revărsat în umanitate. În final, măsura vieții noastre este dată de mărimea dragostei noastre față de oameni. Suntem atât cât iubim!
