“Ești frumoasă din cap până în picioare, draga mea dragă,
frumoasă fără comparație, absolut impecabilă…
Trup și suflet, ești paradis.”
Iubirea înseamnă în esență dorința de a fi absorbit într-o altă ființă. Este o îmbinare stranie, în care omul caută deopotrivă să se regăsească pe sine ca un complet, dar și să se piardă în căldura și puterea altuia. Iubim și dintr-un sentiment al incompletitudinii, din dorința de-a fi ajutați să ne reîntregim, să revenim la acel întreg primordial, edenic.
Iubirea înseamnă admirație pentru acele calități ale persoanei iubite care promit să ne corecteze slăbiciunile și dezechilibrele.
Iubirea este un dans al puterii cu vulnerabilitatea. În persoana iubită găsesc protecție față de slăbiciunile mele și ofer protecție asigurând-o că vulnerabilitățile ei sunt protejate în mine. Mai mult decât atât, datorită iubirii pline de dăruire a celuilalt, pot lupta mai cu elen și îndârjire împotriva acelor minusuri și slăbiciuni personale care pot amenința relația. Secretele în doi apar atunci când nu te mai simți protejat și în siguranță cu celălalt.
Conștienți sau mai puțin conștienți, inimile noastre tânjesc cu disperare după Eden. Ne dorim acea plinătate a sinelui care înlătură lumina dezolantă și pâlpâindă a rușinii. Altfel spus, inimile noastre trăiesc pentru o experiență de închinare care să ne umple ființa cu o bucurie atât de uimită și tremurândă a prezenței celuilalt, încât abia mai suntem conștienți de noi înșine.
Vă propun spre încântare, meditație dar și ca festin sufletesc acest poem de dragoste scris de unul dintre cei mai iluștrii împărați ai antichității, împăratul Solomon, care l-a scris pentru cea care se pare a fost iubirea vieții lui.
Ce frumoasă este dragostea ta, dragă, dragă prietenă …
mult mai plăcută decât un vin fin, rar,
parfumul tău este mai exotic decât condimentele alese.
Săruturile buzelor tale sunt miere, iubirea mea,
fiecare silabă pe care o vorbești o delicatesă de savurat.
Hainele tale miros precum câmpiile cu florile lor sălbatice ,
Este ca parfumul aerului munților înalți.
Dragă iubită și prietenă, ești o grădină secretă,
o fântână tainică și pură.
Trup și suflet, ești paradis.
O livadă întreagă de fructe suculente –
Caise și piersici coapte,
portocale și pere;
Nuci și scorțișoară,
și toate livezile parfumate;
Ești Mentă și lavandă,
și toate ierburile aromate;
O arteziană de grădină, strălucitoare și superbă,
alimentată de apele izvorâte din munții Libanului.
Trezește-te, Vânt de Nord,
mișcă-te, Vânt de Sud!
Respiră în grădina mea,
umple aerul cu parfum de condimente.
O, lasă-l pe iubitul meu să intre în grădina lui!
Da, lasă-l să mănânce fructele fine și coapte.
În poemul de mai sus, Solomon o vede și o descrie pe iubita lui ca un eden, pentru că atunci când iubești cu adevărat, capeți o vedere bună. Iubirea are vedere bună. Soția înțeleaptă și iubitoare precum și soțul dedicat și cu inimă bună, sunt un remember al Edenului trecut și o pregustare a celui care va veni.
Descrierea lui nu este o așteptare potențială legată de persoana ei, ci o prevestire și o vedere dinainte a ceea ce există deja, chiar dacă ne dezvăluit în întregime.
Iubirea este și oferă viață. Ea îndulcește clipele întunecate și ne ajută inima să pulseze în continuare a speranță. Iubirea, sau chiar și speranța de a simți iubire, este ceea ce-l atrage pe fiecare om în bătălia vieții, în timp ce pierderea iubirii ne facem să punem sub semnul întrebării dorința de a trăi. Iubirea este, fără îndoială, cea mai înaltă chemare pe care o poate urma omul. A iubi înseamnă să știi să trăiești, înseamnă să-ți trăiești rostul existenței. Dragostea este etalonul după care va fi apreciată viața mea. Realizările mele vor fi mai puțin amintite după plecarea mea din lume, dar va fi amintită pentru multă vreme dragostea mea dovedită celor din jurul meu. La final, tot ce contează este dacă am iubit sau nu, contează calitatea iubirii pe care am arătat-o celor de lângă noi.
Iubirea este darul esențial, dătător de viață la modul absolut, pe care-l putem oferi unei alte ființe omenești, de aceea trebuie să fie un dar frumos.
Dragostea frumoasă se țese din momente intense de grijă altruistă, umilință senină, reverență încântătoare, vorbire aleasă, vulnerabilitate, compasiune, curtoazie distinsă, predare de sine. Sau așa cum Sfântul Apostol Pavel descrie magistral, dragostea frumoasă, adevărată “nu face rău aproapelui…, dragostea zidește…, dragostea ne strânge…, dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu invidiază, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie.” Dragostea frumoasă nu ține în seamă greșelile, ci se manifestă prin iertare. Dacă iubirea dăruiește viață, atunci iertarea facilitează iubirea. Nu vom fi în stare să iubim decât dacă iertăm și nu vom putea ierta decât dacă predispoziția noastră spre răutate și ură va fi permanent topită de mistuitoarea Dragoste divină. Dragostea frumoasă nu este un produs uman, tot ce producem noi este perisabil, are termene de expirare. Dragostea frumoasă este supranaturală, turnată în sufletele celor care aleg să-i fie ambasadori.
Dragostea este răsfăț, este tihnă, este luxul simplu, bucuria că exiști, conștientizare că trăiești în vecinătatea eternității. Dragostea este frumoasă, înseamnă frumos, de aceea nimic nu este frumos fără dragoste.
“Săruturile buzelor tale sunt miere, iubirea mea,
fiecare silabă pe care o vorbești o delicatesă de savurat.”
Buzele sunt miere doar dacă în inimă nu este fiere. Apropierea autentică se face nu prin chemarea trupului, mai întâi, ci prin cântecul ales al inimii, prin serenada pe care sufletul o cântă altui suflet. Trupul hrănește ochii, cuvintele alese hrănesc sufletul. Despre puterea și deliciul cuvintelor frumoase, același împărat înțelept, Solomon, scrie: “Cuvintele prietenoase sunt ca un fagure de miere, dulci pentru suflet si sănătoase pentru oase. – (Prov.16:24). Sau “Cuvintele gurii unui om sunt ca niște ape adânci; izvorul înțelepciunii este ca un șuvoi care curge întruna. – (Prov.18:4).
O relație trainică se clădește pe temelia unor inimii de unde izvorăsc înțelepciunea, noblețea, respectul și împreuna simțire. Cuvintele noastre nu sunt altceva decât modalitatea prin care se exprimă inima și inima se exprimă așa cum a fost învățată să se exprime. Alipirea sufletească prin cuvintele plăcute și apreciative este, de departe, mai importantă decât cea trupească. Oamenii nu se despart pentru că după o vreme trupurile nu mai corespund, ci pentru că inimile s-au înstrăinat, s-au depărtat prea mult, iar drumul de parcurs înapoi este presărat cu spinii și cioburile cuvintelor spuse din suflete mânioase și jignitoare.
“Viața și moartea stau în puterea limbii… din cuvintele tale vei fi scos fără vină, și din cuvintele tale vei fi osândit”, evidențiază ferm Iisus (Mat.12:37)
Cum ar fi ca fiecare vorbă a noastră să fie bine cântărită, bine măsurată și bine asezonată? Cum ar arăta lumea ta dacă ai șterge din vocabular acele cuvinte care lovesc și rănesc? Cum ar fi dacă am curăța izvorul de unde ies toate vorbele rele și răutăcioase?
Frumusețea exterioară este adesea subiectivă – ce-mi place mie nu-ți place ție și invers – dar frumusețea interioară este mult mai obiectivă pentru că ține nu de păreri și verdicte personale ci de dovezi palpabile ale caracterului nobil, manifestat. Poți fi un om frumos fără a fi și estetic, dar esteticul fără frumusețea lăuntrică este searbăd și respingător.
Cei care cred că doar esteticul este lozul câștigător sau asul din mânecă, se vor întâlni cu dezamăgirea pentru că ceea ce face farmecul sau frumusețea unui este bunătatea lui, ne zice tot Solomon. Erotismul curat este împlinire dacă este împletit cu exotismul sufletului frumos al ființei dragi.
De când mă știu oamenii au purtat o bătălie verbală și nu numai, în ce privește frumusețea exterioară și cea interioară. Au fost vremuri când oamenii frumoși exterior, în special femeile, au plătit un preț scump pentru că Cel care le-a creat, le-a dat și acest dar al esteticii. Nici chiar azi nu s-au pus toate săbiile în teci.
Disocierea trupului de suflet ca importanță pentru viață este total nefericită. Suntem pe deplin ființe trupești și pe deplin ființe spirituale și a cântări trupul în defavoarea sufletului și invers, este un păguboasă. Cred că Dumnezeu nu face rebuturi și mai cred că fiecare ființă este prețioasă pentru El. Mai știu că nimeni nu este perfect nici la trup și nici sufletește de aceea este înțelept să avem o părere smerită despre noi și întotdeauna să fim gata să-i privim și să-i tratăm pe alții mai presus decât o fac ei.
Pornind de la un alt sfat al lui Solomon, am putea trage o concluzie echilibrată pe această temă: “Dezmierdările și farmecul te pot înșela iar frumusețea își pierde din strălucire prea curând. Femeia care trebuie admirată și lăudată este femeia care trăiește în Frica de Dumnezeu.” Ceea ce eu înțeleg de aici este un principiu foarte relevant și prețios: prioritizează ceea ce durează (etern). Nici un cuvânt din această zicere inspirată nu transmite ideea de a neglija trupul, cuvintele frumoase, tandrețea, ci pune accentul pe ceea ce rămâne după ce ai pierdut ceea ce poate fi valorizat privind în oglindă. Admirația nu se oprește atât asupra chipului frumos, cât asupra sufletului frumos. Frumusețea chipului se armonizează paradisiac cu cea a sufletului și invers, deși aceasta pare mai degrabă un ideal de atins decât un real tangibil.
Frumusețea este încântare pentru existența noastră: cea fizică ne captează privirile iar cea sufletească ne exaltă inimile. Este adevărat că cea mai neglijată frumusețe este cea a sufletului dar asta nu înseamnă că cea fizică trebuie demonizată. Există pericolul de a ne preocupa prea mult de trup și să neglijăm lamentabil sufletul, de aceea oamenii frumoși fizic au o mai mare ispită de a petrece mai mult timp la oglindă ajungând niște narcisici obsedați de look. Dar faptul că estetica trupului tău nu este cea mai grăitoare cartea de vizită a ta, nu te clasează automat în rândul celor cu un suflet angelic. Și aici, înțelepciunea ne echilibrează salvific pe fiecare dintre noi. Să iubești frumusețea este un lucru foarte bun, dar a fi sclavul ei este păcat.
Îngrijirea trupului este imperativă, de aceea există destule remarci divine care să ne facă să ne raportăm corect la el: “Nu știți că voi sunteți templul lui Dumnezeu?…Dacă nimicește cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt, și așa sunteți voi” (1Cor. 3,16-17). Iată, așadar, așteptarea supremă legată de corpul nostru: de a fi păstrat ca un templu divin, de a ne raporta la el ca fiind sacru.
Despre sacralitatea trupului vorbește și îndrăgostitul rege din poemul nostru atunci când evocă faptul că iubita lui este precum “o grădină secretă, o fântână tainică și pură”. Frumusețea trupului nu este dată doar de estetica lui, ci și de puritatea acestuia. Trupul ca paradis ține atât de relieful exotic al acestuia, ceea ce orice ochi poate observa, cât mai ales de erotismul sacru, de contopirea intimă neaccesibilă decât aceluia UNU sau aceleia UNA de care îți legi destinul. Tainicul trupului este dezvăluit doar persoanei cu care vrei să împarți din savoarea iubirii eterne. Exclusivitatea dăruirii este de-o frumusețe celestă. Inaccesibilitatea persoanei iubite altcuiva este un soi de slavă pe care o poartă cel sau cea căruia iubitul/iubita s-a dăruit. Singura ocazie când dăruirea ajunge să fie sacrilegiu iar egoismul o virtute, este în cazul castității.
Paradisul relațional nu este locul unde totul este perfect, ci locul unde cei doi aleg să fie perfectibili. Paradisul relațional este locul în care cei doi se concentrează și insistă pe ceea ce îi unește și nu pe ceea ce îi diferențiază, pe ceea ce deține fiecare ca și calități, abilități, trăsături, nu pe ceea ce lipsește celuilalt. Relația frumoasă este precum o livadă, scrie Solomon, unde se sădesc cei mai aromați pomi fructiferi, este ca o grădină unde se seamănă cele mai mirositoare ierburi și cele mai de soi semințe ale dragostei, este ca un parc regal menit să odihnească, să încânte sufletele celor doi. Paradisul relațional se menține armonios atunci când fiecare dintre cei doi aleg să nu se atingă și să nu se folosească de pomul cunoștinței relelor din viețile lor, ci mereu să guste din pomul binelui care dă viața relației lor.
Respiră în grădina mea, umple aerul cu parfum de condimente.”
Răspunsul ei este pe măsura așteptărilor lui și dincolo de ele. Invocarea vântului de la marginile pământului este de o complexitate și adâncime deosebite. Ne duce cu gândul la vântul divin, Duhul Divin care este invocat să-i cuprindă întreaga ființă astfel încât ceea ce el vede la ea și în ea să fie conform credinței sale. Când simțim că suntem iubiți cu adevărat, descoperim un soi de disconfort interior deoarece ne știm că suntem mai puțin decât suntem văzuți de către persoana iubită. Demersul autentic în sensul acesta, nu este de-a ne lupta cu persoana iubită ca să o convingem de realitatea noastră, ci de a invoca Puterea transformatoare divină ca să ne facă după chipul pe care persona iubită îl are în ochi.
“Respiră în grădina mea!” Vedem o reiterarea a genezei aici, o invocare de a se repeta cu ceea ce s-a întâmplat în primul act creator al omenirii când Dumnezeu aplecându-se spre lutul modelat de mâinile sale, i-a suflat viață, devenind viu. Ceea ce iubita spune aici este ceva de genul “Dacă el, iubitul meu, mă vede ca pe o grădină a Edenului, te rog, atunci, Duh divin creator, suflă peste mine viață, fă-mă o creație nouă, ca atunci când el va păși în grădina lui, viața lui să fie încântare, savoare, un festin neîncetat.”
Un sinonim care-mi place atunci când vorbesc despre relații de iubire, este “devenire”. La începutul relației, în perioada de curtenie, fiecare ne proiectăm în viața celuilalt într-o lumină foarte favorabilă, ne întrecem în gesturi tandre, ne parfumăm cu romantism spontan, golim buzunare sau carduri fără rețineri, excelăm în maniere pentru a convinge persoana îndrăgită că suntem exact ceea ce caută și are nevoie pentru a fi fericită până la adânci bătrâneți. Dar minunea omului excepțional nu ține decât orice minune contrafăcută, în majoritatea cazurilor, trei zile, trei luni sau cel mult trei ani, după care se dă nas în nas cu “mister bădăran” și “miss crizata”, lipsiți de maniere, de tandrețe, de politețe și fără nici un pic de inimă bună, de cele mai multe ori. La o simplă interogare “de ce te comporți astfel?” vine fulgerător răspunsul “acesta/aceasta sunt eu, așa am fost dintotdeauna și dacă nu-ți place, ia-te și pleacă, eu nu mă schimb pentru tine”. Acesta este, din păcate, un scenariu foarte frecvent în multe dintre cuplurile de azi, drept consecință, relația care părea să meargă ca pe roate ajunge prematur pe butuci.
Ceea ce descoperim în acest răspuns al iubitei este una dintre cheile succesului a vieții trăite în doi. Dacă dezamăgirea este rezultatul așteptărilor minus dovada realității, împlinirea este depășirea așteptărilor. Astfel că o relație frumoasă este aceea în care aleg să devin împlinirea așteptărilor pe care le-am proiectat la începutul drumului în doi și o continuă depășire a acestor așteptări.
Viața în doi nu trebuie să fie un război al orgoliilor unde fiecare apără cu orice preț ego-urile, ci o revoluție interioară unde sinele hidos capitulează în fața dragostei frumoase. Viața în doi este, de asemenea, o evoluție, o creștere și cultivare a celor mai nobile trăsături atât prezente cât și a celor pe care le așteptăm să încolțească. A iubi înseamnă a te contopi cu cel iubit iar contopire înseamnă să nu mă mai recunosc pe mine fără tine, cel sau cea care te numesc “iubirea mea”.
Da, lasă-l să mănânce fructele fine și coapte.”
Iubirea este alegerea de a trăi în prosperitate sufletească continuă. Iubirea este ospățul pe care îl oferă sufletele care cresc, mustesc și abundă în afecțiune, altruism și dăruire. Chiar dacă între mese se mai spală și vase și rufe, dragostea nu se concentrează pe ceea ce s-a murdărit, ci pe ceea ce este deja curat și pe cele care sunt pe cale să devină curate. Iubirea este răsfăț unde cei care o au se înfruptă din mierea cuvintelor alese, din deliciul aprecierilor și se delectează la umbra grădinilor inimilor unde adie tandrețea, calmul, pacea și bucuria.
A iubi este o invitație la regalul inimii unde vei fi tratat ca un rege, ca o regină. A te iubi înseamnă să te servesc din cea mai rafinată parte a sufletului meu, a veghea asupra bunăstării tale, a te proteja de tot ce-ți poate face rău, uneori de tine, alteori de mine. A te iubi înseamnă să îmi doresc să îți fiu ceea ce nimeni nu ți-a fost într-un mod atât de deplin: încântare, alinare, vindecare, înălțare, adăpost și rost. A iubi este o invitație la înveșnicire, căci cine iubește dăinuie la fel ca dragostea, veșnic.
