Sumar articol
El s-a uitat şi a zis: “Văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca nişte copaci.” Marcu 8,24
Se povesteşte că la un moment dat, la Buddha au venit un grup de discipoli:
– Maestre, aici în sat trăiesc o mulţime de ermiţi şi intelectuali care se complac intr-o continuă dispută, unii spunând ca lumea este infinită şi eternă, ceilalţi că ea este finită şi muritoare; unii spun că sufletul moare împreună cu corpul în timp ce ceilalţi că el trăieşte etern şi aşa mai departe. Ce poţi să spui Maestre în ceea ce îi priveşte?” Privindu-i, Buddha le-a răspuns,
– Candva, demult, trăia un rege, care chemându-şi servitorii, le-a spus:”Adunati-vă cu toţii, servitori credincioşi, apoi mergeţi de strângeţi la un loc pe toţi oamenii născuţi orbi din împărăţie, pentru a le arăta un elefant.’”. “Prea bine, mărite rege” au spus servitorii, după care fiecare a plecat spre a îndeplini voia regelui lor.
Când toţi cei născuţi orbi au fost adunaţi în locul desemnat de rege, acesta a venit în mijlocul lor şi le-a spus, “Acesta este un elefant”. Apoi unui orb i-a prezentat capul elefantului, altui orb i-a prezentat trompa, altuia urechea şi aşa mai departe, spunându-i fiecăruia că ceea ce i-a arătat a fost un elefant.
De fiecare dată când regele prezenta elefantul unui orb, îl întreba pe acesta,
– Asadar, orbule, ai văzut cum arată un elefant? Spune-mi acum, ce fel de lucru este un elefant?”
Cei cărora li s-a prezentat capul elefantului au spus că elefantul este ca o oală. Apoi cei cărora li s-a arătat urechea au spus că elefantul este ca un coş de fructe; cei cărora li s-a arătat colţii de fildeş ai elefantului au spus că elefantul este ca un plug; cei cărora li s-a arătat trunchiul elefantului au spus că elefantul este ca un grânar; cei cărora li s-a arătat picioarele au spus că elefantul este ca şi coloana care susţine un templu; cei cărora li s-a arătat coada au spus că elefantul este ca o perie.
Apoi toţi orbii adunaţi în acea piaţă au început să se îmbrâncească şi să ţipe, “Asa arată elefantul!”, “Ba nu, elefantul nu arată aşa!”,”Ba da!”, “Ba nu!”. În curând lucrurile au scăpat de sub control şi orbii s-au luat la bătaie.
Maestrul a încheiat, spunând “La fel sunt şi aceşti predicatori şi intelectuali care vorbesc la nivel teoretic de lucruri pe care ei nu le-au vazut… Prin ignoranţa lor, sunt exact ca orbii din povestea cu împăratul: certăreţi şi deformând realitatea într-un fel sau altul.
“Nu vedem lumea așa cum este ea!”
Un proverb din Talmud spune că noi “nu vedem lumea așa cum este ea, ci așa cum suntem noi”. Din momentul în care am citit acest proverb, o mulțime de lucruri s-au luminat în mintea mea. Am înțeles că lumea din exterior este percepută și interpretată prin prisma lumii mele interioare și că, astfel, realitatea mea este una foarte subiectivă. Sunt limitat de setările care mi-au fost făcute, de legile care mi-au fost înscrise în subconștient în timp ce creșteam în casa părinților mei. Ceea ce au spus ei și alți adulți din preajma mea, a devenit normă, s-a așezat în mintea mea precum niște principii imuabile și rigide.
Fiecare dintre noi am trecut prin acest proces de cablare a creierului după o matrice subiectivă a celor care ne-au fost părinți, tutori, îngrijitori, mentori.
Așa se face că am ajuns încă de mici să ne clasificăm pe baza religiei, a statutului social, a culorii pielii, a etniei, etc. Copiii, în inocența lor, nu fac deosebire între ei pe baza acestor criterii, ci părinții, școala, biserica, societatea îi învață asta. Creștem cu ideea că suntem superiori pentru că religia noastră este ba mai veche, ba mai nouă, ba mai permisivă, ba mai restrictivă și fiecare are simțământul că Dumnezeu este din religia lui. Când ajungem să ne vedem prin ochelarii confesionali, nu mai putem avea o imagine pertinentă despre celălalt. El va fi etichetat, fie lumesc, fie sectar, fie îngust, fie libertin, etc., și orice raportare a mea la el se face prin prisma acestor etichete.
Orice ieșire din rigiditatea învățată este amendată de către comunitatea în care am crescut. Voi fi abordat politicos, mai întâi, apoi mai hotărât, apoi ridiculizat, apoi amenințat și în final lepădat, excomunicat dacă mă încăpățânez să gândesc cu mintea mea.
Răspunsul scurt este că ele ne oferă simțământul de apartenență la un grup, că nu suntem singuri, ne oferă o protecție interioară iluzorie, ne amăgește cu impresia că suntem superiori celorlalți, ne menține în zona de confort, ne conferă un simțământ că știm despre ce este lumea și viața. Dar, toate sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, o iluzie. Însă rigiditatea cu care privim lumea, lentile groase și fumurii prin care privim peisajul existenței umane, nu ne fac mai fericiți, mai împliniți și nici lumea mai prietenoasă și frumoasă, dimpotrivă.
Tu construiești modul în care alegi să vezi lumea.
Da, realitatea este așa cum o construim. Gândește-te o clipă la o albină. Tu la ce te gândești când citești sau auzi, sau vezi o albină. Pentru un fotograf, o albină care se așază pe o floare din care extrage nectarul este un cadru excelent pentru o fotografie virală. Pentru un copil care a fost înțepat de o albină, acesta este o vietate rea și periculoasă căreia îi place să înțepe oamenii. Un filozof admiră albina, sorbind miere din cupa florii și meditează la ceea ce ar putea fi un citat sau o pildă despre sensul vieții. Pentru un apicultor albina este sursă de venit, un veritabil angajat cu pretenții minime după care strângi un profit mare. Pentru un biolog, albina este o creatură fascinantă având în vedere capacitățile ei, ca să spun așa. Este o minune a naturii, cea care susține în mod tacit parte din viața oamenilor. Iar pentru cineva care este alergic, albina este ucigașul surpriză.
Deci, care este adevărul despre albină? Adevărul tău despre albină și despre orice altceva este acela care te-a afectat pe tine, este derivat din experiența ta din interferența cu ceva sau cineva. Realitatea observatorului, după cum poți vedea în ilustrația cu albina, depinde de propriile-i presupuneri, percepții și experiențe. Pur și simplu, fiecare dintre noi ne construim propria-i realitate.
Există o poveste despre Pablo Picasso care la un moment dat stătea în jurul unei expoziții cu picturile sale, la Paris. A fost abordat de un bărbat care l-a întrebat pe faimosul artist de ce nu a pictat oamenii așa cum arată. „Ei bine, cum arată oamenii?” întrebă Picasso. Bărbatul a luat din portofel o fotografie a soției sale și i-a înmânat-o. Picasso se uită la poză; apoi dându-i-o înapoi, a spus: „Este foarte scundă, nu-i așa. Și fără forme, de asemenea.” Trebuie să acceptăm faptul că mult din ceea ce ni se pare real este guvernat de propriile noastre percepții.
Haide să îți mai dau un exemplu. Am fost martor de-a lungul timpului la multe cununii și am auzit zeci de jurăminte care mai de care mai pompoase și încărcate de complimente și aprecieri de o mare greutate sentimentală.
Partea foarte interesantă este că ani mai târziu, la unele cupluri pe care le-am întâlnit la altar, le-am oferit consiliere deoarece doreau să divorțeze iar versiunea realității pe care o prezentau unul despre altul la terapie era total diferită de cea expusă în timpul jurămintelor.
Observi cât de schimbătoare este realitatea noastră? Ea se schimbă în funcție de cum ne schimbăm.
Un partener care mă iubește cum îmi place mie este un înger, dar dacă în timp se răcește sau mă trădează, devine un demon. Un șef care îmi dă salariul pe care mi-l doresc, este unul de înaltă calitate umană. Însă, dacă va trebui să facă o restructurare în firmă iar eu voi fi trecut în șomaj, are toate șansele ca să devină pentru mine un om fără inimă, un escroc etc.
Nu vedem mai mult decât ne așteptăm să vedem.
“Noțiunile noastre stereotipe blochează vederea clară și îndepărtează imaginația”, scrie autorul Michael Michalko. Acest lucru se întâmplă fără vreo avertizare în prealabil, așa că nu realizăm niciodată că se întâmplă. “Nu cu mult timp în urmă”, povestește tot Michael Michalko, “un bărbat stătea la o stație de metrou din Washington DC și a început să cânte la vioară. Era o dimineață rece de ianuarie. A interpretat magnific șase piese de Bach timp de aproximativ 45 de minute. În acea perioadă, fiind era oră de vârf, s-a calculat că prin gară au trecut mii de oameni.
Un bărbat s-a oprit pentru câteva secunde să îl asculte iar apoi s-a grăbit să-și îndeplinească sarcinile pe acea zi. Puțin mai târziu, o femeie a aruncat un dolar în tocul viorii și și-a continuat drumul fără să se oprească. Prima persoană care a acordat cea mai mare atenție a fost un băiețel de 3 ani. În cele din urmă, mama și-a îmboldit puternic și au continuat să meargă, copilul întorcând adesea capul după violonist. Această acțiune a fost repetată de alți câțiva copii. În cele 45 de minute cât a cântat muzicianul, doar copiii au fost cei care păreau interesați motiv pentru care se opreau să asculte.
Când a terminat de cântat și tăcerea a luat stăpânire, nimeni nu a aplaudat și nici nu a existat vreo recunoștință. Nimeni nu a știu că de fapt că străinul violonist a fost, nimeni altul decât Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni din lume. În acele 45 de minute a cântat una dintre cele mai complicate piese scrise vreodată iar vioara pe care a interpretat valora 3,5 milioane de dolari. Partea interesantă este că doar cu două zile înainte de a cânta la metrou, Joshua Bell a avusese concert la Teatrul din același oraș, Boston, iar locurile s-au vândut ca pâinea caldă, și cel mai ieftin bilet a fost 100 de dolari.
Experimentul cu Joshua Bell cântând incognito în stația de metrou a fost organizat de Washington Post ca parte a unui experiment social. Deoarece cânta într-o stație de metrou, îmbrăcat obișnuit, oamenii au presupus că este un muzician de duzină de stradă care cânta pentru niște mărunțiș și nu au dat atenție nici interpretului și nici muzicii. Au văzut și auzit ceea ce se așteptau să vadă și să audă de la un muzician de stradă, nimic mai mult.
Această privire limitativă este cauzată de mai mulți factori, însă aș dori să aduc în atenție doar unul: etichetarea. Ca să putem supraviețui în această “junglă” urbană și nu doar, creierul nostru și-a format deja prin învățare repetată un anume tipar de evaluare a fiecărei situații prin care am trecut deja și este pregătit să răspundă în mod automat fiecărei situații prin care va trece. Cu cât acțiunile noastre sunt mai repetitive și previzibile, cu atât va fi mai ușor pentru creier să ne treacă cu bine prin evenimentele zilei.
Când apare ceva neobișnuit într-o zi, deci ceva nou care întrerupe rutina, creierul este în alertă și prin cele cinci simțuri precum și prin informațiile pe care le deține subconștientul, va trebui să elaboreze un raport minții prin care va da o explicație sau soluție la acea noutate. În această situație, creierul nu este interesant de acuratețea informației ca atare, ci de modul în care putem gestiona mai bine ce se întâmplă și cum putem ieși din ea cu bine.
Haide să vă dau un exemplu! Zilele trecute călătoream cu mașina și la un moment dat s-a făcut o coloană mare de mașini care staționau, așa că am oprit și eu. Cum nu este prima ocazie în care mi s-a mai întâmplat asta, creierul meu mi-a transmis automat o informație vagă cum că “sigur s-a întâmplat ceva”. “Dar ce anume?”, întrebă o altă parte din creier. Răspunsul dat de la arhiva creierului este că devreme ce este o coadă lungă și deja așteptăm de ceva vreme, sigur este un accident. Tot creierul ne liniștește spunându-ne că bine că nu am pățit noi ceva, mai spunem un “Doamne ferește-ne!” sau “Doamne ajută să nu fie mort nimeni!” și așteptăm cuminți să depășim situația. Încet, încet pornim și după ce parcurgem în ritm de melc, metru după metru, descoperim că motivul pentru care am stat zeci de minute este că lucrătorii de drumuri au blocat o parte din șosea, în plină oră de vârf, ca să vopsească parapeții. Această nouă și reală informație este posibil să ne irite și chiar să izbucnim furios gândind cât de nesimțiți pot fi cei care fac asta și cât de anapoda merg lucrurile în țara noastră, această situație fiind încă o dovadă.
Pentru că nu am văzut ceea ce ne-am așteptat să vedem, ne poate înfuria sau irita, sau dezamăgi. Totodată, ca și în cazul lui Joshua Bell, etichetarea sau interpretarea greșită a evenimentului de stradă, nu ne afectează în nici un fel, văzându-ne de treabă mai departe. Regretul ar putea veni dacă am fi știut că acel muzician nu era unul de duzină, ci marele artist pe care îl puteam asculta gratis după ce am ratat să-l vedem la spectacolul oferit la Teatru, deoarece nu mai erau bilete.
Etichetarea se bazează pe informații minime care sunt prelucrate de subconștient pentru a elabora un răspuns pe care să-l acceptăm. Astfel că, un cerșetor este de fapt un leneș care își merită soarta, un bețiv căzut în șanț este un om slab biruit de acest viciu, un om agitat este unul care nu se poate controla, un adolescent care ocupă locul pe scaun în tramvai deși în picioare sunt mai în vârstă, este un needucat. Bărbații sunt fustangii, femeile sunt veșnic nemulțumite și guralive, patronii sunt niște avari, bogații sunt corupți, săracii sunt slabi la minte și puturoși etc.
Etichetarea, care este o presetare pe care am automatizat-o, dăunează relațiilor dintre noi și ne însingurează, trezește suspiciune și neîncredere, ne jefuiește de empatie și altruism. Adevărul este că puține lucruri sau situații, sau oameni sunt așa cum credem noi că sunt, de aceea ne-ar ajuta să renunțăm le prejudecăți și să alegem empatia.
Ai grijă la golurile dintre percepție și realitate!
Haideți să vă spun o poveste scurtă. Geo a plecat cu animalul său de companie la plimbare. Sfârșit. Sincer, cum vi s-a părut povestea? Ciudată, nu-i așa? Sau poate că v-ați zis că asta nu este o poveste, ci o propoziție care seamănă mai degrabă cu o temă de casă din clasa a III -a. Și totuși, dacă facem un minim de efort, această propoziție poate fi o poveste scurtă. Cum arată Geo? Unde lucrează? Este scund sau înalt? Este un om de succes sau un om al străzii? Cu este îmbrăcat? Aleargă sau merge agale? Ce fel de animal de companie are? Ce culoare? Pe unde se plimbă, în parc sau prin cartier? În ce țară locuiește Geo? În ce oraș? Cum arată orașul? Ce anotimp este? Este dimineață sau seară? Care este starea de spirit al lui Geo? Este căsătorit sau singur? Are copii? Câți și care este sexul lor?
Și aș putea continua cu întrebările la capătul cărora veți fi construit deja o poveste. Dar este povestea voastră, indiferent de scenariul gândit de mintea voastră, și povestea lui Geo? Cum ai ajuns la povestea pe care ai construit-o? Desigur, ai răspuns la întrebările de mai sus, dar de ce ai răspuns așa cum ai răspuns? Dacă am fi făcut exercițiul acesta într-o sală de o sută sau o mie de oameni, am fi avut o mie de povești diferite, în ciuda unor asemănări. De ce?
Pentru că atunci când ne lipsesc informațiile, mintea noastră inventează în loc să cerceteze, de exemplu.
Inventează pe baza informațiilor pe care le deține pentru a avea o poveste completă. Minții nu-i place să fie într-un suspans continuu, nu este confortabilă cu incertitudinea de lungă durată, de aceea își dă propriile explicații atunci când nu are altele pe care să se bazeze.
Partea interesantă, și ciudată totodată, este că după ce am creat propria poveste în mintea noastră și apoi descoperim realitatea, nu suntem prea încântați de realitate. De ce? Pentru nu este așa cum ne-am imaginat-o noi. Uneori este prea frumos ca să fie adevărat. Alteori, este prea neplăcut ca să fie așa cum este.
Ceea ce este foarte important de știut este că între percepție și realitate există un gol, ba chiar o prăpastie, uneori.
Ceea ce poate fi foarte periculos deoarece distorsionăm realitatea și asta poate afecta imaginea cuiva, sau chiar viața cuiva. Ne îndepărtăm de adevăr cu fiecare percepție greșită pe care o transformăm în adevăr absolut. Iar după ce ai ajuns să crezi o iluzie sau minciună, vei crea o nouă realitate bazată pe o minciună sau neadevăr. A reveni, mai apoi, la adevăr și la realitatea obiectivă poate fi un drum aproape imposibil. Nimic nu iubește omul mai mult decât propriile păreri, adevăruri, principii care în esență pot fi mari minciuni.
Îți mai amintești povestea cu care am început, cea cu orbul și elefanții? Stai, cum era de fapt povestea, cu mai mulți orbi și un elefant sau mai mulți elefanți și un orb? Se pare că nu te-am prins în capcană, sau? Vezi tu, nici un orb nu era întru totul greșit, și totuși fiecare dintre ei erau atât de departe de adevăr. Cu toate acestea, au început o adevărată ceartă între ei, fiecare pretinzând că știe adevărul despre elefant.
Acești orbi suntem noi, chiar mai des decât ne place să recunoaștem și cu toate că nu vedem în ansamblu ne lansăm în “adevăruri” pentru care suntem în stare să ne scoatem și ochi, așa miopi cum îi avem. Putem să nu cădem în hăul care se creează între percepție și realitate dacă avem umilința să admitem că nu cunoaștem 100% care este realitatea, că nu putem fi etalon pentru nimeni, că toți avem frânturi din adevăr, că subiectivitatea noastră este întotdeauna mai mare decât obiectivitatea.
Când eu știu adevărul, ceilalți care nu îl cunosc sau nu vor să îl perceapă ca și mine, vor deveni în personaje negative împotriva căruia va trebui să lupt. În esență, oamenii nu trebuie convinși de nimic decât să le arat că îi iubesc și îi accept așa cum sunt. Adevărul este întotdeauna un efect al dragostei, o extindere a sa. De fapt, dragostea este singurul mod prin care pot accepta și trăi adevărul.
Te văd așa cum mă văd!
Iisus declara la un moment dat: “Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric. Ia seama, dar, ca lumina care este în tine să nu fie întuneric. Aşa că, dacă tot trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte întunecată, va fi în totul plin de lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o lampă cu lumina ei mare.” (Evanghelia după Luca, 11).
Deși poate suna neplăcut, adevărul de mai sus nu poate fi contestat: modul în care mă văd pe mine, influențează modul în care te văd pe tine.
Dacă față de mine nu am respect, nu voi putea avea nici față de tine. Dacă nu mă iubesc necondiționat, așa cum sunt, în ciuda a ceea ce sunt, nu te voi putea iubi nici pe tine. Stima de sine este direct proporțională cu stima de tine. Sănătatea mea emoțională și iubirea necondiționată a sinelui nostru, le-am învățat în familie.
Fără nici o reținere pot spune ca perioada copilăriei este cea mai importantă pentru sănătatea mintală, emoțională și chiar fizică.
Cum am fost sau nu am fost iubiți de părinții sau tutorii noștri, așa îi iubim pe ceilalți când ajungem adulți. Cea mai importantă investiție pe care părinții noștri ar fi trebuit să o facă în primii ani din viață, a fost cea emoțională. Să ne iubească necondiționat, să ne disciplineze cu tandrețe, să nu raporteze la noi ca la niște Adulți, să nu ne facă să ne simțim responsabili pentru minusurile lor. Să nu ne facă să ne simțim nedoriți, în plus sau chiar o povară. Să fie empatici cu nevoile noastre, să nu ne provoace furii, să nu ne pedepsească de parcă am fi fost infractori și mai ales, și în primul rând, părinții să se iubească unul pe altul.
Însă, din păcate, cei mai mulți dintre adulții de azi nu au avut parte de aceste comportamente binefăcătoare sufletului, astfel că au dobândit anumite răni emoționale și psihice care îi pot afecta toată viața dacă nu aleg să se vindece.
Un copil neglijat și nevalidat va ajunge un adult evitant în relația de cuplu. Un copil care a primit afecțiune cu porția și doar dacă merita, va deveni un adult cu stil de atașament anxios. Un copil care s-a simțit în plus și care a tot fost plasat de la bunici la mătuși pentru ca părinții munceau, va deveni un adult dezorganizat, fără empatie, cu diverse frustrări.
Calitatea afecțiunii și atașamentului din cuplu depinde în mare măsură de calitatea afecțiunii și atașamentului matern și patern pe care partenerii l-au învățat în familiile lor și pe care le aduc în propriul lor cămin. Dacă am crescut în familie cu probleme, voi crea probleme în noua mea familie. De ce? Simplu, familiaritatea bate romantismul după perioada de curtare.
Rănile emoționale nu se vindecă odată cu îndrăgostirea, acesta e doar începutul dar poate fi și sfârșitul dacă partenerii nu cer ajutor specializat. Un copil rănit are toate șansele să devină un adult care rănește, si asta fără să ne propunem neapărat.
Ține minte asta: când răul a fost normalul tău, răul va deveni naturalul tău!
Când lipsa de atașament a părinților tăi a fost normalul tău în copilărie, atașamentul evitant fi naturalul tău ca adult. Când certurile erau normalul tău în casa părinților tăi, certurile vor deveni naturalul tău în propria ta familie. Cum s-a vorbit cu tine, așa vei vorbi cu alții, în general. Dacă părinții tăi te-au învățat prin atașamentul față de tine și față de ei că lumea este un loc frumos, așa vei percepe lumea. Dacă în familia ta nu te-ai simțit în siguranță și apreciat, vei privi oamenii și lumea în general, ca un loc periculos, nesigur și ostil. Astfel că tu nu mă vezi așa cum sunt, ci mă vezi așa cum ești. Și ești ceea ce ești datorită sau din cauza a ceea ce ai fost învățat să vezi în oameni și în lume.
Pentru noi, oamenii, sursa principală de sănătate emoțională, sufletească, sunt ceilalți oameni. Dar nu-i putem iubi dacă mai întâi nu ne-am vindecat de ceea ce ne-a rănit când am fost copii.
“Rabuni, să-mi recapăt vederea!”
Doctorul și evanghelistul Luca scrie în Evanghelia care îi poartă numele o întâmplare din timpul lui Iisus. Iisus Hristos trecea printr-o cetate numită Ierihon și lumea era adunată ca să-L întâmpine. Auzind zarvă multă, un orb a întrebat mulțimea despre ce este vorba. Aceștia i-au răspuns că tocmai prin locul acela trece Iisus. Fiind la curent cu veștile că Iisus a vindecat orbi, a înaintat bâjbâind și strigând cu putere: “Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” Cei ce mergeau înainte îl certau să tacă; dar el țipa și mai tare: “Fiul lui David, ai milă de mine!” Isus S-a oprit și a poruncit să-l aducă la El; și, după ce s-a apropiat, l-a întrebat: “Ce vrei să-ți fac?” “Doamne”, a răspuns el, “să-mi capăt vederea.” Și Isus i-a zis: “Capătă-ți vederea. Credința ta te-a mântuit.” Numaidecât, orbul și-a căpătat vederea… .”
Ar fi minunat dacă, la fel ca și acest orb, am putea beneficia de o minune care să ne vindece instant de miopiile ochilor minții și ale sufletului. Însă, deși ne putem vindeca și corecta multe distorsiuni, nu se face peste noapte, ci implică în proces care durează în funcție de ritmul nostru.
Haideți, acum la final, să descoperim câteva modalități prin care putem să ajustăm sau să corectăm modul în care vedem oamenii, lumea și viața.
Redobândește-ți stima de sine!
“Stima de sine este o părere realistă și apreciativă despre propria persoană. Realistă înseamnă adevărată și sinceră iar apreciativă implică existența unor sentimente pozitive și de acceptare față de sine” (Schiraldi, 2001). Stima de sine se bazează pe trei elemente importante: valoarea necondiționată umană, iubirea și dezvoltarea personală continuă. Ca să vezi bine afară trebuie să cureți bine geamurile casei tale, astfel, că poți privi celelalte persoane ca fiind valori, trebuie să te consideri pe tine însuți ca valoare.
Trăiește în umilință senină!
Aceasta înseamnă să nu ai o părere mai bună despre tine decât se cuvine și să accepți să privești pe celălalt ca fiind un potențial dascăl al tău. Nu te socoti singur înțelept și nu te privi ca fiind singurul înțelept. Acceptă că nu le știi pe toate și că va trebui ca toată viața să te evaluezi și să evoluezi.
Cere ajutor!
La fel ca și “Te rog!”, “Iartă-mă!”, “Am greșit!”, și altele de felul acesta, “Ajută-mă!” este o expresie grea pentru mulți dintre noi. Considerăm în mod eronat că a cere ajutor este sinonim cu a cerși sprijin, că este un soi de abdicare a propriei puteri. Nimic mai greșit. Dimpotrivă, a cere ajutor este un semn de înaltă prețuire față de sine și față de ceilalți. Răscumpăr timp cerând sprijin și mă dezvolt mai repede. Astfel, voi fi mult mai eficient și de folos atât celor care depind de mine, cât și celor care vor intra în contact cu mine și serviciile mele. Așadar, cere ajutor celor care pot contribui la corectarea vederii tale în ce privește persoana ta, oamenii și viața.
Închide rănile trecutului!
Vindecarea nu poate începe decât dacă se închide rana. Este important să înțelegi că ceea ce ți s-a întâmplat este în trecut și că cei care te-au rănit nu mai trebuie să aibă putere asupra ta. Ești adult acum și e posibil ca unii dintre cei care te-au rănit și te-au modelat strâmb nici să nu mai existe. Iartă-i pe toți, vii sau morți, și răscumpără vremurile triste trecute cu bucuria de a fi și de a face tot ceea ce ai fost creat să fii și să faci. Eliberează-te din temnițele propriei minți și eliberează-i din suflet pe toți aceia pe care i-ai închis acolo pentru ziua răzbunării tale. Cea mai bună răzbunare a vremurilor trecute și a oamenilor care ți-au greșit este o viață împlinită în prezent. Nu-ți face bine să le gândești sau să le faci răul. Închide procesele de ieri ca să-ți poți lega rănile de ieri.
Verifică adesea realitatea!
Ca să avem o doză mai mare de obiectivitate este important ca să ieșim adesea din noi înșine și gândurile noastre și să verificăm realitatea celor de lângă noi. Distorsiunile cognitive sunt gânduri automate și poate fi dificil să ne dăm seama de ele imediat. Pentru aceasta avem nevoie de conștientizare. După ce am învățat să conștientizăm gândurile negative și să identificăm distorsiunile prezente, este important să le disputăm. Este ceea ce gândesc și realitatea obiectivă? Există dovezi exterioare care sprijină gândurile mele? De ce gândesc ceea ce gândesc? Este gândul meu justificat? Este gândul meu, gândul meu sau un împrumut nefericit de la alții? Există și un alt mod de a gândi situația prezentă? Confruntarea distorsiunile cognitive este un pas foarte important pentru că ne ajută să ne echilibrăm gândirea. Iar dacă ne schimbăm gândirea, ne schimbăm starea emoțională și implicit ne vom simți mai bine.
Conectează-te în permanență la Mintea Divină!
Din punctul meu de vedere, fără un reper absolut, ne este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, să ne raportăm corect la oameni și viață. În ceea ce mă privește, Absolutul este Dumnezeu, iar principiile Sale le extrag din Cartea Cărților, Biblia. Modul în care Dumnezeu abordează fiecare ființă umană este copleșitor în comparație cu modul în care noi ne raportăm unul la celălalt. Iată ce spune Iisus despre Dumnezeu: “El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” Dumnezeu nu se schimbă în drgostea Lui față de noi, chiar dacă noi o facem adesea față de El. Aplecarea Lui spre a face bine tuturor ființelor umane indiferent de acceptarea și recunoașterea Sa ca și Dumnezeu, este uimitoare. El nu se raportează la noi oamenii așa cum merităm și nici nu ne tratează în funcție de căderile noastre. Dimpotrivă, ne privește ca ființe valoroase, ca pe niște nestemate divine în ciuda defectelor și greșelilor evidente.
Dragostea Sa pentru noi Îl face să ne privească așa cum am fost creați inițial să fim, așa cum vom putea fi dacă mergem pe mâna Lui.
Regele David scrie o adevărată epopee despre modul în care Dumnezeu ne privește și ne tratează deși nu suntem ceea ce trebuie să fim:
“Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate.
El nu Se ceartă fără încetare şi nu ţine mânia pe vecie.
Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre.
Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.
Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El.
Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână.” (Psalmul 103).
Atunci când începi să gândești ca Dumnezeu, vei acționa ca și Dumnezeu și te vei raporta la semeni și viață în același fel. Privește-te cât mai des prin prisma a ceea ce ești creat să devii, privește-te prin ochii credinței că vei ajunge acolo unde ți-ai propus și privește-i pe oameni în același mod.
Un plus de motivație de final
Următoarele cuvinte îi aparțin lui Carl Rogers, cunoscut ca om de mare prestigiu în domeniul psihologiei, supranumit părintele psihologiei umaniste. Însă ceea ce puțini știu este că Rogers a fost un iubitor de Dumnezeu și Scriptură motiv pentru care, înainte de a alege studiul psihologiei la Universitatea Columbia, Carl trece pe la Seminarul Teologic Union din New York. Din punctul meu de vedere, influențele Scripturii se observă în tot ceea ce a construit pe mai departe în cariera lui de psiholog. Vă las, așadar câteva dintre perlele sale în ceea ce privește tematica noastră din acest articol:
- „Acceptarea de sine este primul pas spre acceptarea reală a altora.”
- „Nu putem schimba, nu putem scăpa de ceea ce suntem, până când nu acceptăm ceea ce suntem. Apoi, schimbarea pare să meargă aproape neobservată.“
- “Gradul în care pot crea relații care să faciliteze creșterea altora ca persoane separate este o măsură a creșterii pe care am realizat-o în mine.”
- “Sănătos din punct de vedere psihologic este să avem grijă și respect față de ceilalți nu pentru că sunt identici nouă («Am grijă de tine pentru că tu ești asemenea mie»), ci pentru că există diferențe («Te prețuiesc și te apreciez chiar dacă ești diferit de mine»).”
- “Oamenii sunt la fel de frumoși ca apusurile de soare, dacă li se permite să fie. De fapt, poate motivul pentru care apreciem într-adevăr un apus de soare este că nu putem să-l controlăm.“
