“Un nume bun este mai valoros decât un cont bancar gras, iar ziua morții tale spune mai multe despre tine decât ziua nașterii tale”
(Împăratul Solomon – Eclesiatul 7,1)
Recunosc faptul că această zicere a regelui înțelept Solomon, nu a fost niciodată pe placul meu. Am făcut cunoștință cu scrierile sale destul de timpuriu în viață și deși știam prea puține despre ce înseamnă viață, am admis în sufletul meu că ceea ce citeam scris de el, sunt principii inspirate pentru o trăire excelentă. Dar acest text nu mi-a căzut bine. Ba, chiar l-am evaluat ca fiind prea puțin sau chiar deloc înțelept. Eram în zorii vieții și viața bună pe care mi-am imaginat-o în viitor conținea atât contul bancar generos cât și CV-ul cu realizări semnificative. Cum putea să declare Solomon, cel mai bogat om al timpului său, cel mai plin de realizări om al vremii următoarele cuvinte: “Ce folos are omul din toată munca lui și din toată osteneala pe care sufletul său a depus‑o sub soare? Într-adevăr, toate zilele lui sunt pline de necazuri, iar munca sa este doar mâhnire. Nici chiar noaptea nu i se odihnește inima! Și aceasta este deșertăciune!” (Ecl. 2,22-23).
“Cine zice că nu este fericit cu un cont bancar gras, să facă schimb cu contul meu, slab ca un ogar”, gândeam eu în sinea mea. Astfel că am decis încă de pe atunci că voi dovedi prin trăirea mea că ceea ce Solomon a scris la depresie, nu este adevărat. Trăisem cu refrenul “nu avem bani” și îl auzeam mai des decât mi-aș fi dorit. Părinții mei dragi, mi-au satisfăcut toate nevoile dar nu au avut atunci posibilitatea să îmi hrănească și toate dorințele, astfel că urma să mă ocup eu de asta când voi fi mare.
A venit vremea să îmi iau viața în piept, după cum se zice, și să încep să-mi trăiesc visurile. Cu multă muncă perseverentă m-am dezvoltat financiar, am început să-mi împlinesc foarte multe dintre dorințe, să călătoresc din loc în loc, din țară în țară conducând acea marcă de mașină după care tânjeam de când aveam 10 ani. Mi-am împlinit și acel deziderat de a mă trezi în fiecare dimineață motivat de pasiune pentru ceea ce însemna munca mea. În prima parte a tinereții mele am citit un gând care m-a stârnit: “Investește în tine, iubește ceea ce faci astfel încât ceea ce vei munci să ți se pară mereu un hobby!”. Ei bine, am ajuns să trăiesc și asta!
“Solomon n-a avut dreptate!”, îmi spuneam după fiecare vis împlinit, după fiecare culme cucerită. Totuși introspecțiile lui cu privire la cum să trăiești împlinitor viața de sub soare mă urmăreau, inclusiv cele scrise mai sus. Așa că m-am pus pe cercetat ca să adâncesc în inima mea semnificația acestor cuvinte.
Am înțeles din cele aprofundate, că Solomon nu face o pledoarie pentru austeritate, pentru nerozie, ignoranță și existență anonimă în detrimentul abundenței, cunoașterii, influenței și bucuriei de a trăi din plin viața. Ceea ce dorește să ne transmită el în această carte târzie a vieții sale este raportarea corectă la ceea ce agonisim, devenim și ajungem ca oameni în viața scurtă de sub soare. În fond nu posesiunile, poziția și plăcerile vieții sunt problema, ci cum le privești în viață; ca mijloc sau ca scop. Toate acestea de mai sus, făcute scop și sens al vieții, nu ne pot face fericiți pentru multă vreme. Bogăția în sine nu poate fi scop în viață și asta se poate observa din faptul că oricât de multă ai avea, tot îți mai trebuie. O știre de la BBC publicată pe 1 aprilie 2017, evoca faptul că opt multimiliardari ai planetei dețin mai multă avere decât jumătatea rasei umane, aflată la nivelul inferior al avuției.
La fel stau lucrurile și cu plăcerile și cu poziția socială; pare să nu ne mulțumim niciodată cu ceea ce consumăm și cu înălțimea socială la care am ajuns.
Toate acestea, pare să ne spună Solomon care le-a avut pe toate din plin, sunt bune dacă îndeplinesc câteva criterii importante: nu devin scop în viață, nu te dețin sau te subjugă, nu-ți consumă tot timpul vieții adunându-le, nu te jefuiesc de plăcerile interioare naturale, nu-ți cer compromisuri morale, îți dezvoltă spiritualitatea și generozitatea și nu te fură de la cei dragi, familia ta.
Fiecare necrolog pe care l-am auzit și am auzit sute până acum, nu a cuprins decât foarte puțin sau deloc realizările persoanei care nu mai era, în schimb a cuprins informații despre relațiile sale. Nu ce și cât a adunat în viața, ci pe cine a avut în viață și cum s-a raportat la aceștia.
A lăsa o moștenire spirituală, lecții de viață, principii de nobilă trăire este mai important decât a lăsa o avere celor de după tine. Solomon confirmă cele de mai sus: “Mi‑am urât toată osteneala pe care eu însumi am depus‑o sub soare și pe care o las omului care vine după mine. Cine știe dacă va fi înțelept? Poate că un prost va lua în stăpânire toată osteneala pe care am depus‑o și am administrat‑o cu înțelepciune sub soare…. Și aceasta este deșertăciune!” (Eclesiastul 2, 18-19).
Este foarte ușor să ne lăsăm distrași de muncă și de tot felul de sarcini urgente și să uităm de lucrurile cu adevărat importante și de oamenii care țin la noi și ne susțin cu toată inima. Oferim porții întregi de timp, energie și resurse în zonele de unde niciodată nu ne vom lua împlinirea și bunăstarea sufletească, neglijând sau oferind doar resturi surselor de fericire și împlinire autentice, adică relațiile noastre și sinele nostru.
Cei mai mulți oameni recunosc, tardiv, că viața trebuia trăită pe alte coordonate, exact pe acelea pe care le-au neglijat. Îmi amintesc de o zicere a căruia autor nu-l mai știu: “Cea mai dezamăgire este să trăiești viața ca și cum ai urca pe o scară, iar ajungând la capătul ei să descoperi că ai pus-o pe zidul nepotrivit.”
Redau mai jos un citat grăitor scris de Arianna Huffington de la celebrul trust de presă britanic Huffington Press: “Necrologul este adesea primul care consemnează formal cum a fost viața noastră. Este documentul de bază al moștenirii noastre. Așa își vor aminti oamenii de noi și așa vom continua să trăim în mintea și inima celorlalți. Iar ceea ce nu auzim în necrologuri este foarte grăitor. Nu auzim niciodată lucruri cum ar fi: ‘Realizarea supremă a vieții sale a fost ocuparea postului de vicepreședinte senior'. Sau ‘Muncea fără pauză. Își lua prânzul la birou zi de zi.'… Necrologurile sunt mereu despre celelalte lucruri”. Ele vorbesc despre adevăratele valori ale vieților noastre: familia, prietenii apropiați, dăruirea noastră, generozitatea, impactul asupra vieții altor oameni.
“Necrologurile nu sunt CV-uri, ele descriu atenția, înțelepciunea, sinceritatea și curajul care ne caracterizează”, scrie David Brooks. Necrologurile sunt despre suflet și sensibilitatea acestuia la frumos, curaj și iubire. Cu toate acestea însă, investim enorm de mult timp, efort și energie completând rubricile din CV-uri, deși acestea nu mai înseamnă absolut nimic odată ce inima încetează să mai bată.
Împăratul roman, Hadrian în meditația asupra propriei morți evocă următoarele:
Abia spre final de viață realizăm, cei mai mulți, că am ales și am reușit, din nefericire, mai degrabă să fim ocupați cu orice altceva decât să trăim cu adevărat.
Cred că fiecăruia ne este cât se poate de clar că șeful companiei la care lucrăm nu ne va face statuie și nici nu ne va întreține familia pentru că ne-am sacrificat week-end-urile, sărbătorile, aniversările, concediile ca să ridicăm compania în top 100 sau 10 cele mai profitabile companii din țară. Tot la fel de conștienți ar trebui să fim și de faptul că nici băncile de la care luăm credite enorme pentru mofturi personale, nu ne vor bate pe zidurilor lor plăci comemorative pentru cel mai fidel sclav al creditelor și dobânzilor lor. Nu vom primi distincții nici pre-mortem și nici post-mortem pentru proprietarul celei mai luxoase case din oraș, celei mai scumpe mașini din județ, cele mai scumpe branduri de firmă, etc. Trebuie să ne amintim că morții nu sunt nici bogați și nici săraci, morții sunt doar morți.
Trăiește cu finalul în minte!
Deși niciodată nu este confortabil să vorbim despre propria moarte, ea este o realitate indubitabilă și probabil cel mai înțelept mod de a trăi viața este având finalul în minte, de a număra zilele în ordine descrescătoare începând de ziua în care nu vei mai fi. Vechea maxima care spune că ar trebui să trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima sugerează tocmai ideea că nu trebuie să așteptăm apropierea morții ca să începem să ne stabilim și să trăim conform adevăratelor valori și priorități a vieții.
Cele pe care le veți citi mai departe sunt câteva dintre ideile profunde pe care le-am extras din scrierile doctorului Viktor Frankl, unde amintește despre sensul morții. Pentru mine a fost cu adevărat edificator cele descoperite și nădăjduiesc că va avea un impact semnificativ și în viața voastră.
Dânsul pleacă de la ideea că omul trebuie să se întoarcă spre sine ca la un individ interogat de viață, ca cel care trebuie să răspundă pentru viața sa.
Deși pentru unii finalitatea omului și extincția sa de sub soare, văduvește viața de sens per se, doctorul Frankl evocă explicit că moartea nu poate goli viața de sens, ci dimpotrivă, îi conferă sens.
“Dacă am fi nemuritori, am putea amâna la nesfârșit orice acțiune, nu am ajunge să o facem chiar acum, am putea să o facem abia mâine sau poimâine sau chiar peste un an. Dar în fața morții, ca limită de netrecut a viitorului nostru și limitare a posibilităților noastre, suntem constrânși să folosim timpul vieții noastre și să nu lăsăm să treacă nefolosite prilejurile unice în timp, a căror sumă finală reprezintă întreaga viață”.
Astfel că finalitatea, temporalitatea nu sunt doar o caracteristică esențială a vieții omenești, ci sunt și constitutive pentru sensul acesteia. Sensul ființei umane este fondat în caracterul său ireversibil. Drept consecință ar trebui să trăim sunt un imperativ existențial:
Având acest imperativ în minte, omul devine conștient de întreaga mărime a răspunderii pe care o are în fiecare moment al vieții sale, răspunderea pentru ceea ce trebuie să fie în ceasul următor, pentru cum își modelează ziua următoare.
Omul se aseamănă cu un sculptor, care prelucrează cu dalta și ciocanul piatra informă în așa fel încât materialul câștigă tot mai mult o formă, pe măsură ce lucrează. A trăi viața în sens împlinitor este de a la o parte ceea ce nu este opera de artă pe care vrei să o scoți la iveală. Omul prelucrează materia pe care i-a furnizat-o Creatorul încercând să extragă din viața sa valori creatoare, împlinitoare. Dar pentru finalizarea operei sale artistice, sculptorului i s-a pus la dispoziție un timp limitat, dar fără a i se aduce la cunoștință și termenul la care va trebui să livreze opera. Astfel, el nu știe niciodată când va fi revocat și dacă revocarea nu va avea loc chiar în clipa următoare.
Faptul că nu a putut să-și finalizeze creația nu-l face câtuși de puțin lipsit de valoare. Nu putem să judecăm după lungimea unei vieți de om cât de plină de sens a fost aceasta. Nici să nu catalogăm o biografie în funcție de lungimea sa, de numărul de pagini, ci de bogăția conținutului ei. Să nu uităm că “Simfonia neterminată” a lui Schubert, se numără printre cele mai frumoase opere muzicale.
Omul stă în fața vieții sale ca în fața unui examen de maturitate: contează mai puțin dacă a finalizat lucrarea, ci cât de valoroasă este. Viața nu se transcende pe ea însăși în “lungime”, ci în “înălțime”, de unde își leagă și capătă sensul.
“Nu primim o viață scurtă, ci ne-o facem scurtă!”
În scrierile sale către discipolul său Paulinus, filozoful Seneca, evocă câteva gânduri de o importanță deosebită pentru noi cei de azi, deși la o distanță de 2000 de ani de timpul când le-a scris.
Voi schița câteva dintre acestea: “Nu este puțin timpul pe care îl avem, ci mult timpul pe care l-am pierdut. Viața este îndeajuns de lungă și ne-a fost dată din plin pentru împlinirea faptelor de mare importanță, dacă viața este bine chibzuită. Însă atunci când este risipită în lux și nepăsare, când nu este investită în numele unui scop bun, atunci când clipa ultimă, în cele din urmă, ne silește, înțelegem că am trecut printr-o viață de care nu ne-am dat seama că se duce. Nu primim o viață scurtă, ci ne-o facem scurtă, suntem niște risipitori.
Viața e lungă dacă știi să o folosești. Altminteri, pe unul îl stăpânește o avariție nesățioasă; pe altul o hărnicie sârguincioasă în treburi de prisos; unul se îmbată cu vin, altul este amorțit de toropeală; pe un altul îl obosește ambiția, depinzând mereu de părerile celorlalți, pe altul patima nesăbuită a negoțului îl duce către toate pământurile și toate mările, în speranța de câștig; sunt unii pe care îi consumă, printr-o servitute de bună voie, o plecare în fața superiorilor fără așteptarea vreunei recunoștințe. Mulți sunt ocupați fie să jinduiască la soarta altora, fie să se vaiete de a lor; cei mai mulți nu urmăresc nimic precis, sunt șovăielnici, nestatornici și nemulțumiți de ei înșiși. Astfel, partea din viață pe care o trăim cu adevărat este subțire.
Gândește-te cât din viața ta s-a dus plătind credite, trăind duplicitar și cu frică, cât timp ai consumat pe certuri stupide, câtă suferință ți-ai provocat și de câtă fericire te-ai privat pentru că ai luat personal toate vorbele rele despre tine, deși nici una nu a fost adevărată. Numără zilele în care ai urât, ai invidiat și bârfit ba pe unii, ba pe alții.
Adaugă bolile pe care ni le-am provocat cu mâna noastră și timpul pierdut în trândăveală și fără folos, cât de mulți au fost cei care te-au jefuit de viață și de bucurii fără ca tu să te opui vehement la asta și vei vedea că ai mai puțini ani decât numeri.”
Nu ce rămâne după mine, ci în cine rămân!
Adevărul este că fiecare murim după cum am trăit! O viață trăită frumos, aduce o moarte liniștită, împăcat cu sine și cu decizia Celui care a decis chemare ta la odihnă.
Psihiatrul Irvin Yalom, într-un comentariu, scrie următoarele: “În romanul lui Tolstoi “Moartea lui Ivan Ilici”, protagonistul, un birocrat de vârsta a doua, egocentric și arogant, are o boală abdominală incurabilă și agonizează într-o durere continuă. La apropierea morții, Ivan Ilici își dă seama că toată viața s-a apărat de noțiunea de moarte prin preocuparea sa pentru prestigiu, aspectul exterior și bani. În urma unei conversații uimitoare cu zona cea mai profundă a sinelui, găsește un moment de mare claritate înțelegând că moarte atât de rău pentru că a trăit atât de rău. Toată viața lui a fost greșită. Ascunzându-se de moarte, s-a ascuns și de viață. Deși moartea se apropie repede pentru Ivan, el își dă seama că mai are timp. Devine conștient că nu numai el, ci toate ființele vii trebuie să moară. Descoperă compasiunea, un sentiment nou pentru el. simte un fel de tandrețe față de ceilalți: pentru fiul său care-i sărută mâna; pentru servitorul care îl îngrijește într-un mod firesc și iubitor; și chiar, pentru prima dată, pentru tânăra lui soție. Simte compasiunea pentru ei, pentru suferința pe le-a provocat-o și, în cele din urmă, moare nu în suferință, ci simțind bucuria compasiunii intense.”
În loc de concluzii, un necrolog
“Iubiții mei, Bob, Tessa și Riley, iubiți prieteni și iubită familie, toți extrem de importanți pentru mine. Să vă cunosc și să vă iubesc pe fiecare dintre voi au fost adevăratele succese ale vieții mele”. (scris de o soție, mamă și prietenă care suferea de cancer în ultimul stadiu)
Nu ce rămâne după mine este cel mai important, ci în cine rămân!
