Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Psalmul 32, 3
Mă pregăteam să urc pe scena unde urma să țin un discurs pe tema dragostei, când o persoană se prezintă politicos și îmi urează succes, adăugând că abia așteaptă să audă ceea ce am de spus pe acest subiect. Astfel că am urcat de două ori motivat dar și responsabilizat de ceea ce urma să zic. Cuvintele au putere și pot influența pe cei care le ascultă într-o manieră pozitivă sau negativă. Am început discursul și dintre toți cei care ascultau cu interes, fața acelei persoane radia cel mai tare iar mâna ei scria cu o rapiditate de student care nu acceptă să scape vreo informație valoroasă de la cel care predă. Pe măsură ce mă adânceam în subiect, am observat că persoana respectivă încetinește ritmul cu care lua notițe și își mușcă discret buzele. Apoi scoate o batistă de hârtie și începe să își șteargă tot mai des ochii care trimiteau spre obraz lacrimi precum o fântână arteziană. “Ce anume o făcea să plângă?”, mă întrebam în mintea mea. La un moment dat, se ridică de pe scaun și iese afară ținând batista într-o mână iar cu cealaltă își ținea cu două degete, în mod elegant, baza nasului, încercând cumva să îți oprească plânsul. Discursul meu a mai durat 15 minute, dar ea nu am mai revenit. Am reocupat locul în sală și în timp ce un alt vorbitor își începea discursul, mintea mea se frământa cu aceste întrebări: “Am jignit-o cu ceva? Dacă, da, atunci în ce fel? Ce o făcuse ca dintr-o entuziastă, la început, să devină atât de tristă pe parcurs? Ce zone sensibile am atins în sufletul ei?”
Evenimentul s-a încheiat și a urmat acea baie de mulțime unde am socializat cu diverși cunoscuți și necunoscuți. M-am bucurat de aprecierile primite și întrebările adresate particular. Am bifat în existența mea un alt eveniment reușit care a adus un plus de valoare semenilor mei. Cu geanta pe umăr am pornit spre ieșire și ajungând în hol, privirea mea se întâlnește cu o altă privire, era a acelei persoane care ieșise afară în timpul discursului meu.
“Sunteți dispus să îmi acordați câteva minute, promit că nu vă rețin mult, 10 – 15 minute maxim? Vă rog!” Cum ochii încă îi erau umezi și nasul roșu, am intuit că discursul meu despre iubire a atins un loc sensibil în sufletul ei, așa că am acceptat cu amabilitate. În plus, eram curios de ce a plecat și nu s-a mai întors.
Discuția s-a prelungit spre 3 ore, timp în care am aflat o poveste de viață zbuciumată. Am întâlnit, prin povestea ei, un copil privat de iubire, abuzat verbal și psihic de ambii părinți, un copil căruia i s-a luat dreptul la copilărie, pedepsit pentru că își permitea să fie fericit pentru lucruri mici. Am descoperit un suflet care lăcrima încă de mic atunci când auzea pe alți părinți spunând copiilor lor “te iubesc!”. Nu își amintește ca vreun părinte să îi fi spus “Te iubesc!” “ești iubirea mea!” “ești frumoasă, inteligentă” “suntem mândri de tine!” La serbările de 8 Martie, mama nu a fost niciodată prezentă iar felicitările pe care i le făcea cu acele ocazii erau “prostii. Numai prostii vă învață la școală!” Când a avut 10 ani, a fost dată să fie crescută de o mătușă care nu avea copii. Criteriul de selecție pentru această “adopție”, a fost: “ia-o pe asta că e mai proastă, doar nu vrei să-ți dau din copiii buni!”. Nici cu mătușa nu a fost mai bine! S-a simțit mai mult slujnică decât o membră a familiei. La 14 ani unchiul ei a avut o tentativă nereușită de viol. Nu a apucat să îi facă nimic decât că a dezbrăcat-o rupându-i hainele. A reușit să scape zgâriindu-l destul de rău pe față. A promis că o omoară dacă o prinde. A fugit la mama care a făcut-o curvă când i-a zis cele întâmplate. Apoi a fugit la o prietenă acasă. Acolo a stat până a împlinit 18 ani. Nu a căutat-o nimeni din familie în tot acest timp. A terminat liceul și a început o facultate pe care a și absolvit-o cu bine. A fost o luptătoare dovedindu-și că poate să își depășească condiția. În facultate a avut primul iubit dar nu a durat mult relația. Nici cu al doilea, nici cu al treilea.
Îi copleșea cu afecțiunea ei “de nu mai putea să respire” iar ei se îndepărtau de ea și într-un final o părăseau.
Seminarul i-a adus claritate în anumite aspecte cu privire la iubirea autentică, pe de altă parte a provocat-o prin anumite întrebări de care fugea. La seminar i-au fost puse din nou, de data asta nu de sinele ei ci de cineva pe care nu-l mai cunoscuse. Printre afirmațiile care au copleșit-o a fost și acestea: “traumele trecutului de care nu ne-am ocupat, ne vor urmări ca niște demoni care ne vor stoarce de fericire, energie și viață.
Trebuie să te iubești așa cum ești, cu toate cicatricele emoționale ale copilăriei tale. Nu ai fost vinovat nici o clipă pentru răul pe care ți l-au făcut alții când erai copil, dar te faci vinovat dacă rămâi în trecut cu toate că prezentul este aici iar viitorul îți poate oferi o pregustare a raiului. Asumă-ți suferința, pune-i capăt și începe vindecarea! Ce este mai frumos de acum urmează, dacă vrei cu adevărat!”
Astfel, cu acest imbold, Lenna, a decis să deschidă cutia Pandorei de pe tărâmul întunecat al sufletului ei pentru a se ocupa de fiecare rău prin care a fost pusă ca să treacă. A stat prea mult în tăcere, era timpul să vorbească despre ea, să se deschidă cuiva de încredere și simtă gustul eliberării în timp ce grația pe toți neiertații de o viață. Își dorea să zburde ca o pasăre liberă prin văzduhul păcii de sine și să pășească desculță, fără teamă pe covorul pe care dragostea autentică urma să i-l întindă într-o zi.
“Omul se naşte ca să sufere”!
Toți oameni au parte de suferință câtă vreme trăiesc. Durerea este parte din viață. Există dureri fizice, emoționale, psihice și nimeni nu este ocolit. Toți suferim în diferite moduri, în diferite intensități, pe durate diferite de timp. Durerea fiecăruia este precum amprenta, unică și nu trebuie comparată cu a nimănui. Unele dureri vin peste noi fără a fi vinovați sau a le merita pentru cine știe ce greșeli făcute cândva. Altele, ne sunt provocate, intenționat sau fără intenție de diverse persoane cu care venim în contact. Și există dureri sau suferințe pe care ni le aducem singuri, uneori fără să vrem, alteori cu bună știință.
Uneori ne putem pune capăt suferinței dar alegem să nu o facem pentru că ne-am făcut din ea un refugiu, o scuză ca să nu fim nevoiți să ne asumăm diverse responsabilități. Este mai comod să te lamentezi, să blamezi și să găsești țapi ispășitori pentru ceea ce nu ai devenit deși aveai potențial. Alteori nu putem scăpa definitiv de suferință, dar putem să o diminuăm, să o punem pe un loc secund în existența noastră și să ne bucurăm de ceea ce încă avem și putem face, în loc să deplângem ceea ce am pierdut sau ne lipsește.
Privim durerea ca un dușman, sau ca un monstru și pentru a o răpune, sau măcar a o ține sub tăcere, recurgem la cea mai la îndemână metodă: anestezia. Nu, nu mă refer la acea anestezie pe care o primim când trebuie să fim tăiați în carne vie în intervențiile chirurgicale. În acest sens, “Slavă cerului!” pentru această descoperire. Mă refer la alte tipuri de anestezii inutile pe care le încercăm și cu care chiar ne îndopăm, fie că e vorba de pastile, droguri, băuturi alcoolice, jocuri de noroc sau muncă peste măsură. Însă acestea nu aduc o îmbunătățire vieților noastre. Apelând mereu la analgezice, ignorăm cauza și refuzăm să ne ocupăm de ea.
Ce ar fi să privim durerea din altă perspectivă? V-ați gândit că fără durere viața ar fi nenuanțată afectiv și deosebit de periculoasă? “Insensibilitatea dureroasă este una dintre cele mai mare blesteme”, afirmă cu putere reputatul doctor Paul Brand care a tratat ani buni bolnavii de lepră din India, făcând muncă de pionierat în acest câmp al medicinei. “Suferința”, spune același doctor eminent, “este o provocare inevitabilă a vieții – sufăr, deci exist!
A aduce la tăcere durerea, fără a ține seama de mesajul ei, este precum a tăia firul alarmei de incendiu pentru a nu primi vești rele”.
Pentru bunăstare și pentru boală, specia umană are printre privilegii, superioritatea durerii. Unele dureri precum cea provocată de suferința sau trauma emoțională nu au stimul fizic. Ele sunt stări mintale inventate de alchimia creierului. Aceste isprăvi al conștienței fac posibilă persistența suferinței în mintea noastră mult timp după ce nevoia corpului nostru a trecut. Durerea, fizică sau psihică, simțită în carne vie sau emoțional, ne transmit că este ceva în neregulă cu noi, trupește sau psihic. “Boala”, scris Marcel Proust, “este doctorul căruia îi acordăm cea mai mare atenție; bunătății, cunoștinței le facem numai promisiuni; de durere, însă, ascultăm.” Sau cel puțin ar trebui să o facem!
Suferința psihică sau emoțională, pe de altă parte, din cauza unor etichete stupide puse de societate, ne ține în casele noastre, încuiați, izolați și privați de viața frumoasă care ne așteaptă imediat după ce vom fi limpezit gândurile și ne-am pus ordine în simțăminte prin îndrumarea cladă, calmă și plină de compasiunea a unui psihoterapeut sau psiholog dedicat.
Atunci când nu dăm atenție durerii, când o reprimăm, o banalizăm, o tratăm cu superficialitate sau chiar ne rușinăm de ea, ne jefuim pe noi înșine de o viață trăită frumos, senin, împlinitor și imersată în dragoste: de sine, de semeni și de Creator. Durerea este un emisar care ne spune, uneori ne chiar imploră mai în surdină sau acut, că trebuie să facem o schimbare, că am fost selectați pentru a trece la un alt nivel în viață care necesită examenul răbdării, credinței, speranței în timp ce trecem prin suferință.
Nu te mai ascunde, ieși la lumină!
Suferința este, repet, un semnal de alarmă! Astfel că, a-ți simți și a-ți recunoaște suferința reprezintă primul pas al procesului de vindecare. Orice te împiedică să-ți simți durerea și să-i descoperi sursa este un act de negare. Este o încercare de a ignora chemarea inimii și a sufletului către trezire și vindecare.
Nu te poți vindeca până nu-ți mai ascunzi sentimentele negative și nu te mai prefaci că ești fericit atunci când nu ești. Prima condiție a fericirii este autenticitatea. Trebuie să îți dai masca jos și să fii real. Trebuie să ieși din cotloanele în care te ascunzi. Dacă nu îți expui suferința, îți răpui fericirea. Durerea ascunsă multă vreme este un cancer sufletesc. Și pentru că durerea persistă și se acutizează, vei fi nevoit să apelezi la diverse analgezice precum adicții, obsesii, lamentări, victimizare, etc. Acestea îți anesteziază durerea sau te ajută să scapi de ea pentru scurt timp dar atâta vreme cât ești dependent de acestea, nu simți profunzimea durerii și nu ești motivat să o vindeci.
Crezi că măștile sunt bune pentru că te ajută să fi acceptat/ă în societate. Te ajută să pari o persoană normală și bine adaptată, chiar dacă adevărul este altul. Masca îți ascunde suferința și le arată oamenilor o versiune editată a ființei tale. Funcționează ca un fel de editor de imagine cu ajutorul căruia dai la o parte ceea ce crezi că nu te avantajează ca look, în fața oamenilor. Aceștia nu îți văd frica, rușinea, tristețea și judecata aspră de sine. Nu văd cât te mult te doare inima sau cât de agitată este mintea. Masca ascunde minusurile existenței, umbrele sufletului, cosmetizează rănile inimii, dar nu le vindecă, dimpotrivă, le face să se adâncească.
Societatea reală și virtuală ne încurajează să pozăm în imagini ale succesului deplin, fericire irepetabilă, reușite doar una și una, niciodată în văi, ci totdeauna pe culmi. Și ca să fim pe placul ei, pozăm cum nu suntem, zâmbim deși urlă sufletul în noi, zburdăm deși suntem plini de răni. Falsitatea a ucis mai multe suflete decât orice altceva, probabil. Uităm adesea că Adevărata fericire nu poate fi găsită în exterior, oricât de mult l-am farda. Fericirea poate fi găsită doar în interior, în suflet, în sanctuarul inimii unde divinul suprem întâlnește umanul nostru fragil dându-i darul păcii. Iată, așadar, secretul fericirii: pacea interioară.
Dar nu poți crea această relație doar dacă te accepți așa cum ești, cu plusuri și minusuri, cu luminile și umbrele tale, cu reușitele din prin plan dar și cu scheletele ascunde în beciurile ființei tale. Trebuie să înveți să vezi și să iubești toate aspectele din tine – fizice, emoționale, psihice – care nu sunt ideale sau nu pot fi ușor acceptate de tine sau de alții. Trebuie să înveți să-ți îmbrățișezi toate experiențele, atât cele superioare, pozitive, luminoase, cât și cele inferioare, negative, umbroase.
În societate totul se rezuma la “a face față”, “a rezista”, “a merge înainte”. Trebuie să arăți bine, chiar dacă nu te simți bine. Trebuie să negi suferința, să îți ascunzi defectele, să nu vorbești despre durerea ta, să pari “cool”, de neînvins, mereu un învingător. Cu alte cuvinte, suntem încurajați, îndemnați și chiar împinși să ne trădăm sinele. De aceea, scoaterea măștii este un act de curaj și înseamnă primul pas din procesul de vindecare a suferinței și a sinelui cu umbrele sale cu tot.
Este foarte posibil, atunci când îți scoți masca, sau când ieși din cochilie ori carapace, ca unii oameni să te privească cu suspiciune, să te critice, să te respingă și să nu te mai primească în cercurile lor de mascați. Este adevărat că nu poate fi un sentiment plăcut și confortabil, însă tu trebuie să ții cont că viața ta nu este despre a juca un rol în povestea altora, ci de a fi eroul propriei povești frumoase. O poveste de viață reală în care avem și văi ale durerii, dar și culmi ale împliniri.
“Presiunea a dispărut”
“Când am ținut totul înăuntru,
oasele mele s-au transformat în pulbere,
cuvintele mele au devenit gemete de-a lungul zilei.
O presiune interioară mă apăsa cumplit;
Toată vlaga vieții mele s-au uscat.
Apoi am dat în vileag trăirile mele interioare;
Mi-am spus hotărât:
„Voi mărturisi și voi fi sincer cu Dumnezeu despre eșecurile mele”.
Deodată presiunea a dispărut …
vina mea s-a dizolvat,
păcatul meu a dispărut.” (Împăratul David)
Există o practică ciudată în cronicile durerilor oamenilor, aceea că suntem îndemnați să tăcem și atunci când ni se produce suferința și atunci când dorim să scăpăm de ea. “Rabdă!”, “Fii tare!” “Ține în tine, nu te face de râsul oamenilor!” Ascultând, însă, de aceste îndemnuri neinspirate, nu facem altceva decât să devenim victime ale tiraniei trecutului.
Astfel, pentru a ne putea recăpăta echilibrul, siguranța, stăpânirea de sine, încrederea în sine și a ne rescrie povestea de viață, trebuie să ne întoarcem în trecutul nostru precum niște detectivi și să investigăm ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu vom căuta vinovați și nici vom împărți pedepse, ci vrem să învățăm sinele nostru să nu rămână blocat în trauma sa. Să ne spunem convingător că durerea poate să nu ne doboare dacă renunțăm să o tot repetăm episodic în mintea noastră, dacă alegem să nu trăim ca victime și nici să nu așteptăm salvatori miraculoși. Pentru a face această incursiune în trecutul dureros avem nevoie de cineva căruia să îi pese de noi și să ne țină ancorați în prezentul lipsit de amenințare și pericol, reale.
Împăratul David, cel care scrie aceste memorii de mai sus; Lenna, persoana pe care am întâlnit-o la acel eveniment de public speaking, precum și mulți alții care vin la ședințele de terapie, au decis să rupă tăcerea și au ales să vorbească despre umbrele sufletelor lor, despre ancorele din trecut care îi țineau pe loc în prezent. Nu este o virtute să ții totul în tine până faci implozie, dar este un gest de adânc respect față de tine să te ridici de sub povara relelor și durerilor netratate și nevindecate.
Îmi plac cuvintele împăratului Solomon care dincolo de înțelepciunea care le conține, sunt foarte actuale și pragmatice:
“Pentru toate există o vreme,
și orice lucru de sub ceruri își are timpul său:
un timp pentru a te naște și un timp pentru a muri;
un timp pentru a sădi și un timp pentru a smulge;
un timp pentru a răni și un timp pentru a vindeca;
un timp pentru a dărâma și un timp pentru a zidi;
un timp pentru a plânge și un timp pentru a râde;
un timp pentru a jeli și un timp pentru a dansa;
un timp pentru a tăcea și un timp pentru a vorbi.”
Rănile tale sunt în trecut, chiar dacă poate un trecut mai recent, iar tu trăiești în prezent, trăiești pentru timpul “acum, azi, aici”.
Este timpul pentru a sădi în grădina inimii tale semințele bucuriei, ale speranței, ale iertării, ale dragostei pentru ca mâine să le culegi roadele. Acum este timpul pentru vindecarea ta, să îți închizi rana, să nu mai privești la cum supurează, ci prin credință să vezi pe locul vătămării tale un monument al triumfului. Azi este timpul pentru a dărâma zidul rănilor care te separă pe tine de tine, de viitorul bun pe care îl poți crea. Acum este timpul ca bucuria să uzurpeze tronul tristeții malefice, este timpul ca zâmbetul și râsul să stingă lacrima durută.
Nu mai sta chircit în colțul rușinii, nu te mai încuia după uși, nu te mai refugia în camere fără lumină, ci ieși la lumină, cântă din toți plămânii versurile noii zile, dansează în brațele credinței, speranței, iubirii. Durerea ta nu spune totul despre tine, dar ca să scapi de ea, tu să spui totul despre ea. Nu ești rănile tale, nu ești eșecurile tale, nu ești abuzurile tale, nu ești anxietatea sau depresia ta. Dimpotrivă, ești minune, ești o capodoperă divină, un giuvaier în prelucrare, o poveste ce poate fi nemuritoare. Crede acestea, trăiește în așa fel și alege să devii persoana care ai fost creată să devii!
P.s. Stai aproape de AscendeLife, vor urma și alte episoade pe tema aceasta!
