“Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții.” (Solomon)
Indiferent cât de mult ne place să declarăm că suntem ființe preponderent raționale, adevărul de fiecare zi contestă declarațiile noastre și atestă faptul că sunt ființe preponderent emoționale. Chiar și cei care au înălțat statuie zeiței rațiunii, tot de emoții au fost conduși. În interferențele mele cu diverși oameni, am auzit adesea propoziții de genul: “hai să fim raționali și să judecăm cu mintea!” sau “hai să fim logici și să nu vorbim prostii!” sau “eu nu mă las condus de emoții ca oamenii slabi, ci de rațiune!”.
Ironia acestor declarații era dată de faptul că majoritatea celor care afirmau acestea erau cuprinși de emoții negative precum: furie, mânie, frustrare, etc. Cu cât arborau mai sus emblema rațiunii, cu atât erau mai îmbujorați la față, mai vocali în emiterea cuvintelor, mai transpirați și înfierbântați precum cazanul locomotivei cu aburi. Emoția a învins iar rațiunea s-a retras rușinată în camera lobului frontal.
Nimic mai greșit deoarece ele nu sunt și nu vor fi antitetice, ci complementare. Rațiunea și emoția au fost create să se împerecheze într-un dans neobosit, pe viață, astfel încât ființa noastră să fie armonioasă, într-un echilibru încântător. Rațiunea este importantă, emoția este importantă, de aceea, orice încercare de a le separa aruncă ființa noastră într-un război rece, de gherilă cu ea însăși. Nu se putea spune mai bine decât a făcut-o Blaise Pascal: „Inima are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște”. Până la urmă, unde se trage linia dintre rațiune și inimă? Și cine este acela care o face? Pe baza a ce anume? Această delimitare ar trebui făcută de cineva care gândit toate rațiunile și a simțit toate emoțiile. Și nici un om nu se potrivește acestui profil. Există rațiune fără emoții? Chiar și demersul de a nu avea emoții și de a fi pur rațional este unul emoțional.
Să nu vrei să simți este să simți că nu vrei să simți. A abandona rațiunea căutând doar să ne urmăm inima, ar trăda o credință nefondată cum că mintea este dușmanul inimii. Sau ar trăda o inimă care a fost rănită prea mult și prea des de oameni care s-au erijat în minți raționale. A anatemiza inima înseamnă a te condamna la o viața fără culoare, lipsită de lumină și senin.
Invocăm adesea supremația rațiunii asupra inimii pentru că suntem corigenți la inteligența emoțională astfel că ne temem de emoțiile noastre și ne simțim incapabili să le gestionăm. Personal, cred că mintea ar trăi un infern fără inimă iar inima ar sfârși în chinuri groaznice fără minte.
Ignorarea emoțiilor se face pe propriul risc. Fiecare zi din viața noastră interioară poate fi asemănată, adesea, cu o zi în orele de vârf cu trafic exasperant din cea mai aglomerată capitală a lumii. Doar că în interior nu avem mașini cu șoferi care claxonează ci el este traversat de gânduri și emoții. Mintea noastră pare a fi precum un copil cu ADHD care nu mai stă locului. Se zice că avem aproximativ 60,000 de gânduri pe zi.
Știu că ți se pare mult dar gândește-te la câte informații noi ești expus prin cele cinci simțuri și că toate acestea sunt procesate și înregistrate de mintea ta fără ca tu să fii conștient de ele, iar 80% dintre aceste gânduri sunt negative. Apoi mai sunt emoțiile pe care trăim zilnic și care sunt activate de gânduri sub forma unor credințe despre lume, oameni și viață care au fost setate de părinții noștri, de experiențele timpurii din copilărie și de mediul în care am crescut.
O parte dintre ele sunt pozitive, iar o altă parte sunt negative, ca să folosesc o terminologie comună. Dacă, de obicei, experimentăm emoții pozitive, vor fi mai ușor de suportat cele negative atunci când apar. Altfel, cele negative ne bulversează, ne destabilizează și avem dificultăți în a le gestiona. Se mai întâmplă ca, nu de puține ori, să nu le putem identifica sau să nu fim în stare să le confruntăm.
Avem temeri și fobii, anxietăți și obsesii, încercăm emoții precum furie, tristețe, vinovăție, invidie și fie le revărsăm precum un vulcan, provocând daune relațiilor noastre, fie ni le reprimăm ajungând uneori să facem implozie. De aceea, consider cu tărie că trebuie să ne cunoaștem emoțiile, să le identificăm, să le investigăm, să le ascultăm mesajele și să ne împrietenim cu ele și să le exprimăm în moduri nedistructive pe noi și ceilalți.
Chiar dacă este dificil să navigăm zilnic prin emoțiile noastre, trebuie să știi că nu există, în esență, emoții bune și rele, ci doar emoții, dar care pot fi constructive sau distructive. Fiecare emoție spune ceva despre noi de cei de azi dar și despre noi cei de ieri.
Vestea bună este că fiecare dintre noi putem alege ce povești scriem prin emoțiile noastre și gândurile noastre.
“Păzește-ți inima!” În gândirea iudaică, orientală, biblică, inima este sediul sufletului, locul afectelor, izvorul vieții trăite cu sens și împlinire. Inima este cea care ne influențează în mod decisiv alegerile după ce cognițiile noastre au dat un verdict despre o anume situație, persoană sau întâmplare. O simplă eroare de calcul a gândirii poate dinamita printr-o emoție distructivă, o întreagă ființă sau chiar mai multe. Dar o gândire bazată pe dovezi, o gândire limpede, așterne covorul pentru acele emoții care ne apropie unul de celălalt. “Inima este cea care concentrează voința și rațiunea noastră în modul cel mai profund, lăsând calculele și logica de suprafață împietrită, depășindu-le, pentru că ea alege în plinătate de conștiință.
Și este minunat de bine că este așa! Gândiți-vă cu ce lume urâtă am avea de a face, dacă ar fi rodul exclusiv al calculelor minților noastre, cum ne-am mai putea îndrăgosti de cineva, când RAȚIUNEA PUNE ÎNAINTE DEFECTELE ȘI INCOMPATIBILITĂȚILE!?
Cum ne-am mai putea extazia și minuna înaintea iubirii, a unei persoane, a unei opere de artă sau a vieții!?
Inima este spațiul prezenței privilegiate a Celui ce toate le împlinește, este locul lui de acțiune cel mai potrivit și parcă poarta prin care miracolul își face loc în viața noastră!
Inima, cu rațiunile ei magnifice, încântătoare și creatoare de perpetuă mirare!
Inima, fără de care viața noastră ar fi una de roboți, inexpresivi și insensibili!
De altfel, există și în limbajul popular expresia INIMĂ DE PIATRĂ, pentru cel ce a fost cucerit de rațiunile rațiunii, luând în prizonierat rațiunile inimii! Ori, tocmai, o iubire, o persoană, o întâmplare de viață, ori altele potrivite pentru Atotînțelepciunea Creatorului, atunci când El consideră că suntem pregătiți, topește Siberiile de gheață ale inimilor împietrite și ne redăruiește inimii, vieții și iubirii!” (http://ionutghibanu.blogspot.com)
Vă invit în acest articol să explorăm o parte a inimii noastre din perspectiva pericolelor care se pot abate asupra ei. Am rămas uimit de multele stări emoționale ale oamenilor pe care le surprinde Dumnezeu în Cartea Sa Sfântă, lucru ce m-a făcut să înțeleg de ce ni se spune ferm: “Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții!” De-a lungul timpului în șederea a aproape patru decenii cu mine însumi și fiind aproape de oameni, lucrând cu oamenii, dau tot mai mult dreptatea Creatorului: raiul si iadul stau în gândurile și emoțiile noastre! Fiecare dintre noi suntem, deopotrivă, capabili să ne facem viața un chin sau o încântare prin modul în care gândim și simțim.
Prin cele pe care le veți citi mai jos doresc să aduc o conștientizare a importanței emoțiilor din viața noastră. Devreme ce ni se spune că mai mult decât orice trebuie să ne păzim inima, înseamnă că este spre binele nostru să luăm bine seama la ceea ce întâmplă în interiorul nostru. Se pare că nici măcar inteligența rațională nu are atâta greutate precum i se conferă celei emoționale. Nu Inteligența teoretică ne pregătește ca să înfruntăm încercările vieții, să ne adaptăm în continua schimbare a existenței noastre, să acționăm corect în situații de tensiune și să întreținem relații pozitive și constructive cu noi înșine și cu alții, ci inteligența emoțională. Trebuie să avem grijă de emoțiile noastre ca ele să poată avea grijă de noi în toate zilele vieții noastre.
Inima anxioasă
“Neliniștea din inima omului îl doboară, dar o vorbă bună îl înveselește.” – (Prov.12:25). Anxietatea este o reacție biologică care apare în situații stresante, generează frică și ne amplifică atenția și vigilența fiind cu ochii-n patru la potențiale pericole. Anxietatea, așadar, nu trebuie să fie un cuvânt de speriat decât dacă orice din jurul nostru ne sperie. Există o anxietate bună și o anxietate rea, o anxietate benefică și una malefică, sănătoasă și una nesănătoasă. Anxietatea sănătoasă ajută al conservarea vieții, este o reacție normală care demonstrează conștiința propriei fragilități. Anxietatea nesănătoasă duce la pierderea controlului asupra propriei persoane și incapacitatea de a face față în mod eficient riscurilor și problemelor cu care ne confruntăm. Dacă anxietatea sau îngrijorarea sănătoasă se bazează întotdeauna pe spaimă rațională sau realistă, anxietatea nesănătoasă are la bază spaime iraționale, nerealiste fără a fi în jur un pericol, sau este unul prea mic pentru a o justifica. De exemplu, este rațional să ai anxietate dacă mergând pe stradă, întâlnești un câine care mârâie furios la tine, dar total nejustificat să intri în panică la vederea unui șoarece care traversează în viteză strada, de la un tomberon la altul.
Dar, din păcate, sunt mult prea multe spaime și îngrijorări nerealiste și iraționale care nu sunt altceva decât născociri ale minților noastre. Cu alte cuvinte, noi înșine suntem autorii celor mai mari doze din anxietatea noastră nesănătoasă și totodată deținem și puterea de a o înlătura sau o diminua.
Iisus Hristos, în celebrul lui discurs de pe Munte în fața la mii de oameni, a vorbit și despre îngrijorarea nesănătoasă: “Vă spun: nu vă îngrijorați pentru viața voastră, gândindu‑vă ce veți mânca sau ce veți bea, nici pentru trupul vostru, gândindu‑vă cu ce vă veți îmbrăca! Oare nu este viața mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitați‑vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nici nu adună în hambare. Și totuși, Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai prețioși decât ele? Și apoi, cine dintre voi, îngrijorându‑se, poate să adauge măcar un cot la lungimea vieții lui?! Și de ce vă îngrijorați cu privire la îmbrăcăminte? Uitați‑vă bine cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu se ostenesc, nici nu torc. Și totuși, vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s‑a îmbrăcat ca unul dintre ei! Iar dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, oare nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor!? Așadar, să nu vă îngrijorați, zicând: «Ce vom mânca?» sau «Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?», fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Căci Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți nevoie de toate acestea. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și vi se vor da și toate acestea.
Mesajul este deosebit de profund în ciuda simplității lui. Descoperim aici că îngrijorarea irațională este inutilă, nesăbuită și păguboasă pentru că nu aduce un plus de bine sufletului și trăirii, în general. Anxietatea produce mai multă anxietate, la fel cum pacea aduce mai multă pace în inima celui care o are. De asemenea, ni se mai spune că anxietatea este legată de proiectarea negativă a viitorului în ce privește propria existență: credem, fără dovezi, că în viitor nu vom avea ce mânca, ce îmbrăca, etc. Cu alte cuvinte, ne temem că nu ne va mai fi atât de bine ca acum, sau că va fi mai rău decât în prezent, că nu vom mai prospera, că planurile de mai bine nu se vor materializa.
Iisus este foarte explicit afirmând că sursa anxietății este gândirea sau mai precis, convingerile, credințele iraționale despre situație.
Trebuie să aibă dovezi evidente că va avea hrană pentru multe zile, că va avea bani pentru câteva luni și asigurări de tot felul. Însă oricâte dovezi și asigurări ar avea, neliniștea nu dispare pentru că niciodată nu poți fi în controlul a toate câte țin de viață. Așadar, îngrijorarea pornește de la anumite convingeri defectuoase despre sine, lume și viață. La rândul lor aceste convingeri își au geneza în trecutul nostru, de pe vremea când eram copii și învățam despre viață de la părinții noștri. Părinții anxioși transmit, adesea fără să își dea seama, propriile lor neliniști copiilor lor. Astfel că ne naștem și dezvoltăm aceste vulnerabilități emoționale din cauza predispoziției genetice. Mediul în care trăim, atât cel restrâns din familie cât și cel mai lărgit din microsocietatea în care creștem, este un alt factor determinant al anxietății. În copilărie și în prima parte a vieții putem trăi anumite evenimente traumatice care ne fragilizează și ne marchează pe viață.
Ca antidot pentru îngrijorare, Iisus propune focalizarea și proiectarea gândirii pe credință și pe asigurarea absolută că lui Dumnezeu Îi pasă de nevoile curente. Devreme ce îngrijorarea este un copil al fricii, trebuie să identificăm frica noastră și să o învingem. O parte din fricile care ne controlează viața sunt următoarele: frica de singurătate, frica de eșec, frica de abandon, frica de boală, frica de moarte, etc. Însă rădăcina tuturor fricilor este lipsa dragostei. Orice frică își are sfârșitul în iubire: “În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste.!”, evocă Însuși Dumnezeu.
Toate angoasele, acele fantome imaginare ale minții, se risipesc în prezența iubirii. Când ești iubit, frica de eșec se transformă în determinarea de a reuși, în ciuda căderilor, deoarece ești conștient că persoana iubită nu te condamnă, nu te judecă și nu râde de tine când nu îți iese cum ar trebui din prima. Frica de abandon nu mai există atunci când simți iubirea autentică a altor suflete, când știi că le pasă de tine și că nu te vor lăsa niciodată singur. Frica de boală și de moarte pălește în fața iubirii celor care sunt cu tine și în vremurile mai grele din viață.
Fricile ne împiedică să ne trăim frumos și intens scurta noastră viață, dar iubirea îi dă colorile eternității. Și exact acesta este mesajul lui Iisus: sunteți iubiți, prețuiți, și în atenția directă și necurmată a Celui care v-a creat și vă iubește necondiționat, Dumnezeu. Dacă este să aveți o grijă, ne spune Iisus, este aceea de a nu uita că Dumnezeu vă iubește și vă poartă grijile voastre vremelnice: “aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” (1Petru 5,7).
Inima nesinceră
“Ea i-a zis: “Cum poți spune: “Te iubesc!”, când inima ta nu este cu mine?” (Judecătorii 16,15). Probabil nesinceritatea inimii față de inimă a făcut tot la fel de multe victime precum ura inimii față de inimă. Nimic nu place inimii mai mult decât cântecul iubirii cântat în diversele sale variațiuni, de către o altă inimă. Iubirea este o nevoie și o așteptare fundamentală a fiecărei ființe umane și nu cred că există un mod mai meschin și crud de a ne trata unul pe celălalt, decât lipsindu-ne, reciproc, de dragoste. Avem nevoie de iubirea partenerului de viață, copiilor, părinților, fraților, prietenilor, colegilor, vecinilor, șefilor, etc. Iubirea este respirația sufletului, valsul inimii, echilibrul ființei și arvuna eternității.
Iubirea este responsabilă pentru tot binele care vine peste noi, pentru explozia de serotonină din creierul nostru, pentru petrecerea de endorfine din celulele noastre, pentru zâmbetul primei ore ale dimineții, liniștea de pe chipul senin care adoarme în bezna nopții. Iubirea este viață și viața în excelența ei este iubire.
Însă tot ce am spus mai sus se prăbușește în întuneric, deznădejde și dezamăgire atunci când dragostea care ți se promite este nesinceră, neautentică și nedovedită. Inima nesinceră produce răni profunde atât sinelui, cât mai ales, celor pe care i-am făcut să creadă în declarațiile noastre. Sinceritatea este, în primul rând, respect față de sine. Când alegi să spui adevărul cu considerație și dragoste, dovedești înalta ta valoare. Iubirea adevărată caută compania adevărului și se bucură de el. Relațiile noastre sunt sănătoase acolo unde adevărul este la el acasă.
Nesinceritatea este consecința inimii care trădează lipsă de încredere, indisponibilitatea vulnerabilității, prezența egoismului ca protecție. Nesinceritatea este învățată de timpuriu în viață, chiar din zorii ei, iar dascălii sunt, fără voia lor intenționată, tutorii noștri, precum și diverse experiențe negative din viață. Din păcate, încă de mici, sinceritatea este descurajată fără ca cineva să caute asta dinadins.
Cel mai adesea ai fost pedepsit pentru vulnerabilitatea și sinceritatea ta, motiv pentru care ai concluzionat că acestea îți aduc necazuri și așa am învățat fiecare nesinceritatea. Suntem nesinceri pentru că ne temem, paradoxal, de consecințele negative ale sincerității. Cred că atât a fi sincer cu cineva, cât și a fi expus sincerității celuilalt este un demers dificil dar atât de necesar apropierii inimilor oamenilor. Cât de dispuși suntem să fim sinceri, sau cât curaj avem să ne arătăm vulnerabilitatea prin exprimarea sincerității? Și, totodată, cât de pregătiți suntem să primim sinceritatea celorlalți fără a-i condamna, pedepsi, judeca în vreun fel?
Inima nesinceră își are vindecarea într-un mediu neostil și de acceptare, unde a spune adevărul o face să se simtă în siguranță. A spune și a accepta adevărul poate fi uneori neplăcut dar este una dintre cele mai înalte moduri de a ne dovedi prețuirea față de noi înșine și iubirea față de semenii noștri. De fapt, iubirea caută numai adevărul și se răsfață în el. Relațiile sunt sănătoase doar acolo unde adevărul este la el acasă. De fiecare dată, însă, când spunem adevărul, trebuie să ne asigurăm că este rostit din inimă, cu considerație și dragoste. Adevărul spus fără dragoste provoacă rezistență, adevărul rostit cu si din dragoste produce schimbare. De aceea, să iubim adevărul și să-l practicăm, iubind.
Inima depresivă
“Zilele mele pier ca fumul, şi oasele îmi ard ca un tăciune. Inima îmi este lovită şi mi se usucă întocmai ca iarba; până şi pâinea uit să mi-o mănânc. Aşa de mari îmi sunt gemetele, că mi se lipesc oasele de carne. Semăn cu pelicanul din pustiu, sunt ca o cucuvea din dărâmături; nu mai pot dormi şi sunt ca pasărea singuratică pe un acoperiş.” (Psalmul 102).
A fi trist, a avea momente de tristețe este ceva normal, deoarece viața ne pune în fața multor încercări dificile pe care trebuie să le depășim. Aș putea spune că, nu de puține ori, tristețea este benefică pentru că ea ne determină să ne oprim din goana nebună a vieții și să medităm asupra importanței și sensului ei. Tristețea este emoția pierderii cu care toți ne confruntăm în viață, fiindcă pierderea face parte din existența noastră. Suntem triști când suntem privați de ceva sau de cineva care contează pentru noi. Tristețea este direct proporțională cu nivelul de atașament pe care îl avem față de ceea ce pierdem. Tristețea apare atunci când o nevoie afectivă nu mai este îndeplinită. Tristețea invită la repliere, necesară pentru integrarea pierderii, pentru întrebări, plâns, regret.
Totuși, indiferent de presiunile din afară, este chiar vital pentru interiorul nostru să ne detașăm de agitația cotidiană a activităților noastre și să ne permitem luxul de a ocupa de tristețile noastre, de a ne plânge lacrimile, de a ne vulnerabiliza cerând și primind consiliere și consolare. Să plângi, să vorbești despre ceea ce te frământă și te întristează, să cauți mângâierea și să ceri ajutorul în vederea schimbării tale, este cât se poate de uman și de firesc. Fără acest timp în care să ne retragem în sine și să ne ascultăm plânsul inimii, ajungem în pericolul deprimării cronice, un labirint de gânduri și emoții la extrem care ne stoarce de pofta și bucuria de a trăi.
Instalarea depresiei, o boală a secolului ce se luptă orbește pentru locul I în categoria suferințelor umane, este un semn că am trecut, în ciuda avertizărilor pe care le-a adus tristețea, dincolo de limitele de siguranță mintală. Deprimarea apăsătoare este semnul nemulțumirii și a protestului vieții noastre interioare. Este semnalul de alarmă pe care îl trage sufletul că trebuie să ne reconfigurăm viața după nevoile ei de bază și nu după niște tipare și himere propuse de exterior. Depresia este o boală a minții și a inimii neglijate și nu trebuie tratată cu indiferență sau cu ușurință. Nu trebuie să ne fie rușine să consultăm un specialist și nici să acceptăm diagnosticul de depresie. A trece prin depresie și a lupta cu acestea nu este un semn de slăbiciune, ci o dovadă a voinței de a ne face bine.
Astfel că, depresia, trebuie privită ca un semnal de alarmă care ne determină să ne întoarcem spre sinele nostru, ca să înțelegem problemele prin care trecem și cum le putem gestiona mai eficient pentru o viață împlinitoare. Depresia mai poate fi și consecința refulării profunde a emoțiilor, a lipsei de exprimare a ceea ce este în interior. Persoana depresivă, care nu ține cont de povestea personală, de rănile emoționale și psihice, riscă să se izoleze în sine, singur și tulburat găsindu-și alinarea în fața cutiilor de medicamente antidepresive.
Persoanele depresive își pierd sensul vieții și interesul pentru acțiunile care odată le făcea plăcere. Au o stare de oboseală continuă și simt cum își pierd energia. Apar tulburări ale apetitului, fie mănâncă prea puțin, fie prea mult. Dorm ori prea mult, ori prea puțin. Au sentiment acut de inferioritate și își pierd stima de sine. Se învinovățesc nefondat de multe dintre relele care li s-au făcut și poartă un permanent sentiment de culpabilitate excesivă, orice se întâmplă rău în preajma lor, este din vina lor. De asemenea, depresivii dezvoltă gânduri negre, ideații sinucigașe și chiar un comportament suicidar.
Vestea bună constă în faptul că vindecarea depresiei este posibilă iar drumul spre vindecare este deja bătătorit de mulți alții care au trecut pe aici. Nu este un proces facil, de aceea, recomandarea mea este să nu fie parcurs singur, ci însoțit de cineva care te poate ajuta. În componenta vindecării nu trebuie, după părerea mea, să lipsească câteva elemente importante care pot accelera procesul de recuperare. Mai întâi, trebuie sondate cauzele depresiei; ele pot fi ereditare, biologice, condițiile și obiceiurile de viață precum și diverse evenimente cu trăiri negative ale vieții. Spuneam mai sus că persoanele depresive au simțământ acut al vinovăției, astfel că trebuie sondate și disputate aceste sentimente; dacă sunt reale sau imaginare.
Însă, cred eu, cea mai eficientă modalitatea de a depăși depresia este ghidarea sinelui spre sensul vieții și trăirea vieții cu sens.
Aș dori să prezint câteva gânduri pe acest subiect, gânduri care îți pot fi de folos indiferent că treci sau nu printr-o depresie.
Viktor Frankl, psihologul care a dezvoltat logoterapia sau terapia bazată pe sensul vieții, afirma că omul este prins la mijloc între două voințe puternice: voința de plăcere și voința de putere. Aceste glasuri de sirenă ale lumii, ademenesc cea mai mare parte a oamenilor cu promisiunile lor îmbietoare, dar mincinoase, făcându-i să se arunce în marea nebuloasă care îi va înghiți pe cei mai mulți dintre ei. Puterea și plăcerea sunt trăiri pe termen scurt, care vin și pleacă și depind de circumstanțele de moment. Acestea sunt în esența, iluzii, când este vorba de trăirea unei vieți împlinitoare, sunt precum niște ținte mobile mișcate de evenimente trecătoare, oameni cu un anumit interes și exterioare sinelui nostru real. În viață nu se întâmplă doar lucruri plăcute oricât de mult am încerca să potrivim sorții. Apare o boală, un accident, o pierdere, o imobilizare trupească temporară sau definitivă și altele de genul acesta care nu au cum să fie plăcute și ne depășesc puterile. Dacă acestea au loc, cel mai probabil, oamenii conduși de putere și plăcere vor agoniza lipsiți de orice voință de a mai trăi.
Goana după putere, care se traduce prin dorința de a acumula cât mai mult capital financiar, material, de influență și imagine, este un joc epuizant pentru cel care îl joacă. La fel ca și plăcerea, puterea zboară și este mereu prea puțină și prea mult efortul de a le deține. Paradoxul este, adesea, că în goana după putere pierdem plăceri autentice care întăresc sufletul, iar în alergarea după plăceri ne risipim puterile esențiale, atât cele trupești cât mai ales cele interioare, sufletești.
Depresia, agresivitatea, lăcomia, zgârcenia, dependențele dăunătoare înseamnă nimic altceva decât “strigătul neauzit după sens”, scria Frankl.
Există în fiecare dintre noi un “vid existențial” pe care nici puterea și nici plăcerea nu-l pot umple. Acestea sunt nimic altceva decât încercări de suplini și nu de a umple o lipsă de sens care există în viețile noastre. Când oamenii se simt goi în interior, se întorc spre exterior. Ei caută o alinare în plăceri și în posesiuni materiale. Ei caută o calmare în putere și în încercarea de a-i controla pe ceilalți și tot ce este în jurul lor.
Voința de sens vine din interior. Împăratul Solomon, el însuși un avid căutător de sens, afirmă că sensul vieții se află în transcendență, iar Iisus Hristos îl evidențiază ca fiind imitarea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, când tandrețea ne triumfă, când ne iubim dezinteresat și autentic, când blândețea și curtoazia ne sunt moduri de a fi, când altruismul ne este misiune de viață, când iertarea și împăcarea devin parte indisolubilă din noi, facem cunoștință cu sensurile vieții. Sensul vieții nu este acela de a face ceva, de a fi realizat în viață, ci este legat de a fi cel care ai fost creat să fii: iubire, bunătate, blândețe, iertare, curăție, compasiune, ceresc. Trăindu-ne viața pe aceste coordonate viețile noastre devin în totalitate bogate în sens și astfel tot ce facem are un sens.
A cultiva depresia, înseamnă a-i repeta inimii tale la nesfârșit ca este inutilă fiindcă nu este ceea ce vor alții să fie sau se așteaptă să fie, iar inima va fi nevoită, în cele din urmă, să repete aceste cuvinte și sa le împlinească. Ajungi să fii ceea ce îți spui ca ești. Fredonând mereu deznădejdea, ființa ta va avea parte de un hit de “succes” care îi va cauza un colaps răsunător. Contează enorm cum îți vorbești tie însuți și ce cuvinte venite dinspre alții le accepți în inima ta.
Nimeni nu te poate ajuta mai mult sa părăsești o stare depresivă, decât tu însuți, prin decizia ta. Ajutoarele sunt pe drum, Unul din ele, Dumnezeu, chiar dacă este la ani lumină distanță, ajunge la tine mai repede decât cel mai rapid gând al tău. Iată promisiunea Sa:
“Căci așa vorbește Cel Măreț și Înălțat,
Cel Ce trăiește veșnic și al Cărui Nume este sfânt:
„Eu locuiesc într‑un loc înalt și sfânt,
dar sunt și cu cel zdrobit și smerit în duh,
ca să înviorez duhurile celor smeriți
și să învigorez inimile celor zdrobiți.” (Isaia 57,15)
Inima cu răutate
Cred că nici o stare de a fi a omului nu este mai periculoasă decât răutatea cu toate rudeniile ei: invidia, gelozia, calomnia, bârfa, trădarea, minciuna, etc. Vorbind despre dușmanii lui de moarte, oamenii care îl urau fără temei, împăratul David scria următoarele: “nu este nimic adevărat în gura lor; inima le este plină de răutate, gâtlejul le este un mormânt deschis, şi pe limbă au vorbe linguşitoare.” La câțiva ani distanță, fiul lui David, împăratul Solomon evoca, în cartea sa, Proverbele, aceste cuvinte: “Omul de nimic, omul nelegiuit, umblă cu neadevărul în gură, clipeşte din ochi, dă din picior şi face semne cu degetele. Răutatea este în inima lui, urzeşte lucruri rele întruna şi stârneşte certuri. De aceea nimicirea îi va veni pe neaşteptate; va fi zdrobit deodată şi fără leac. Şase lucruri urăşte Domnul ba chiar şapte Îi sunt detestabile: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos, care spune minciuni, şi cel ce stârneşte certuri între fraţi.” (Proverbe 6).
Răutatea este o boală spirituală care întunecă mintea și otrăvește sufletul. Este, de departe, cea mai răspândită boală a omenirii, nu există om care să fie ocolit de ea. De la mic la mare, toți o contactăm și vestea proastă este că nimeni nu se vindecă pe deplin de ea. Unii oameni îi slăbesc puterea apelând la cea mai Înaltă Puterea care poate face asta, Dumnezeu, în timp ce unii o alimentează toată viața ajungând într-un final să fie sufocați de ea.
Ce este răutatea? Cred că cea mai exactă definiție, din punctul meu de vedere, este aceasta: răutatea este decizia omului de a nu (mai) iubi. Răutatea este un proces de devenire, nu este, nepărat, ceva intrinsec naturii umane. Răutatea, la ca și bunătatea, se cultivă. Cei care ne aduc pe lume și ne cresc, plantează primii aceste semințe ale răutății sau bunătății. Răul și relele sunt învățate sau deprinse în primii ani de viață și cultivate pe parcurs.
Autoarea Vavila Popovici, căreia îi voi acorda următorul spațiu de text, a zugrăvit explicit prin cuvinte alese un portret al răutății: “Răutatea se naște din prostie, inferioritate și frustrare. Răutatea este un păcat, un viciu din care derivă alte multe păcate precum invidia, egoismul, ura, răzbunarea, orgoliu, gelozia, uneori chiar frica, suferința, mânia, nebunia. Răul cel mai mare făcut lumii este cel făcut de oamenii invidioși care vor să se simtă importanți, fără a avea merite corespunzătoare. Răul este un drog care-i hrănește în lupta pentru putere, îi face încrâncenați, dornici de răzbunare, de a răni suflete, de a ucide dragostea, de a ucide vieți. Invidia sau pizma, conform dicționarului este sentimentul egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situația bună a altuia. Invidia ignoră cinstea și dreptatea, folosind minciuna și înșelăciunea în locul adevărului. Și mai cred că această boală cumplită – invidia – poate dărâma un om, din punct de vedere psihic. „Invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare că se bucură egalii noștri”, spunea Aristotel. Bine ar fi să rămână numai la tristețe și să nu treacă la răzbunare. Deseori invidia conduce la calomnie – una dintre fațetele răzbunării. Individul simte nevoia să arunce niște săgeți. Invidia se folosește de această armă, numită calomnie, pentru a prejudicia statutul sau valoarea unei persoane.
Durerosul adevăr este că invidia e o pedeapsă pentru suflet. Este pedeapsa nemulțumirii de sine și a lăcomiei.
Nu cred că atunci când Dumnezeu a creat omul, a turnat răutate în sufletul lui, sau, să mă exprim cu cuvintele lui Petre Țuțea: „Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac”. Nu ne naștem răi dar mediul existențial îmbibat cu energii negative, malefice, corupe mințile și inimile oamenilor, bineînțeles, a celor care se lasă corupți.”
Răutatea este o boală corozivă pentru suflet. Doar un om care se detestă profund, își otrăvește sufletul și își irosește viața abandonându-se invidiei, urâtului, răului și răutății.
Răutatea este cea mai pură formă de slabiciune deşi ei cred că prin asta devin importanţi şi puternici. Răul din tine îţi macină sufletul şi te ucide secundă cu secundă, devenind şi mai slab, fiind capabil doar să urăşti. Un om rău nu este bine cu el însuşi pentru că universul convingerilor în care funcţionează el este limitat şi volatil, pe când un om cu inteligenţă morală este mereu bine cu el însuşi, pentru că oricât de greu i-ar fi, el nu îşi încalcă propriile convingeri sau nu vine vreodată în conflict cu propriul sistem de valori. Dacă prostia poate fi tolerată în anumite limite, răutatea este nenegociabilă în orice context se manifestă, personal, organizaţional sau social.
Pe aceeași temă scrie articulat și pertinent dr. Ursula Sander: “Răutatea oamenilor izvorăște cel mai frecvent din propriile lor frustrări, neîmpliniri, limitari și reprimări (atunci cand nu vorbim de lipsa de educatie si bun-simt).
Încă din copilărie, majoritatea oamenilor au fost obligati să își înăbușe pornirile, nevoile și dorințele, acest lucru fiind necesar pentru procesul de educație și socializare. Când se naște, omul este condiționat de pulsiunile sale primare și egoiste care îi sunt necesare pentru supraviețuire, însa prin educație, aceste impulsuri sunt șlefuite. Daca te uiți la copii vei vedea ca ei sunt “răi” și este necesar ca parinții să îi ajute să își controleze pornirile care nu sunt acceptate social, adică să dobândească “cei sapte ani de acasa” – bun-simț, comportament civilizat, moralitate. Însă, atunci când omul este prea mult reprimat, când nu simte că poate să își manifeste personalitatea, când i se impun prea multe limite, când frica îi guvernează viața, când i s-au insuflat niște credinte care îi condiționează comportamentul și viața împotriva voinței sale, omul devine frustrat, neîmplinit îi nefericit.
Când el crede că nu poate să își traiască viața visurilor lui, va simți invidie față de cei care o fac. Când vede reușita altora, se va simți frustrat. Când vede că alții se înalță, va dori să-i atace sau să le împiedice zborul, doar ca el să nu se simtă singur în nefericirea lui. Când observă că alții își trăiesc viața liber, devine conștient de propria “închisoare” din mintea sa… iar toate acestea îl fac să devină rău sau agresiv. Atunci când nu este vorba de lipsă de educație și bun-simț, răutatea omului provine din frustrare, reprimare, invidie și nefericire.”
Este important să alegi să-i ierți pe acei oameni din trecutul tău care te-au condiționat, oarecum, spre răutate. Ceea ce sădești în inima ta și în mintea ta contează. Dacă vei continua să vezi viața ca pe o luptă pentru supraviețuire, ca o junglă unde supraviețuiește cel mai puternic și agresiv, vei continu să cultivi răutatea în interiorul tău și o vei manifesta în exterior. În loc să invidiezi pe alții pentru succesul lor, învață de la aceștia iar în locul concurenței tâmpe, alege congruența amabilă. Răzbunarea prin răutate pe trecutul tău este contraproductivă propriului tău suflet. Cea mai bună răzbunare a trecutului este un prezent trăit pe coordonate antagonice răului, un prezent în care alegi să te dezvolți, să-ți sădești în suflet lăstarii binelui și frumosului. Vindecare nu vine prin a repeta răul care ți s-a făcut, ci prin a-i pune capăt prin iertare și iubirea de Dumnezeu, de sine și de semeni. Doar cu ajutorul iubirii ne zdrobim răutatea. “A fi veșnic îndrăgostit de cineva, de ceva în viață, acesta cred că este secretul alungării răutății”, scrie cu eleganță aceeași Vavila Popovici. Nu pot decât să subscriu cu încântare.
Închei acest periplu printre felurile de inimă și emoții, fără a epuiza universul simțămintelor umane. Omul însuși este un microunivers care nu poate fi explorat în totalitate în viața noastă efemeră. Cred, în sensul acesta, că este un alt motiv pentru care am fost creați pentru o altă lume, lumea lui Dumnezeu, unde vom ajunge să ne cunoaștem ființa în deplinătatea ei.
Nu aș putea concluziona mai profund acest articol decât prin cuvintele pline de adevăr rostite de cel mai mare Om care a trăit vreodată pe pământ și anume, Iisus Hristos: “Dinăuntru, din inima omului, ies gândurile rele, curviile, furturile, crimele, adulterele, lăcomiile, răutățile, viclenia, depravarea, ochiul rău, blasfemia, mândria și nesăbuința. Toate aceste rele ies dinăuntru și îl întinează pe om. Omul bun scoate ce este bun din vistieria bună a inimii lui, dar cel rău scoate ce este rău din vistieria lui cea rea. Căci din belșugul inimii îi vorbește gura. Cine crede în Mine și mă iubește, din inima lui vor curge râuri de apă vie și se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică”. Păzește-ți inima și mintea!
