Tu numeri pasii vieții mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta? (Ps.56:8)
Etgar Keret povestește în cartea sa “Șapte ani buni”, următoarea întâmplare:
“Fiul meu, Lev, reclamă că nu m-a văzut niciodată plângând. Și-a văzut mama plângând de câteva ori, mai ales când îi citea o poveste cu final trist. Și-a văzut bunica plângând o dată, când, la aniversarea de la trei ani, i-a spus că dorința lui este ca bunicul să se facă bine. Și-a văzut chiar și educatoarea de la grădiniță plângând, când a primit telefon și a aflat că bunicul ei murise. Eu sunt singurul pe care nu l-a văzut plângând niciodată. Iar treaba asta mă face să mă simt prost.
Nu sunt supărat pe tine că nu plângi, spune Lev punându-și mânuța pe brațul meu ca și cum mi-ar simți disconfortul, vreau doar să înțeleg de ce. De ce mama plânge și tu, nu?
Îi povestesc lui Lev că la vârsta lui totul mă făcea să plâng: filme, povești, chiar și viața. Toți cerșetorii de pe stradă, toate pisicile călcate de mașini și toți papucii tociți mă făceau să izbucnesc în lacrimi. Cei din jur considerau că e o problemă, iar de ziua mea mi-au adus o carte pentru copii care ar fi trebuit să-i învețe pe puști să nu plângă. Am citit cartea poate de cincizeci de ori și am exersat ce scria acolo iar și iar, până când, într-un final, am ajuns așa de priceput la a nu plânge, încât a devenit ceva firesc. Iar acum m-am obișnuit atât de mult cu asta, că nu mai știu să mă opresc”
De ce nu mai plângem?
“Plânsul”, îmi spune odată un mentor de al meu “este cea mai profundă emoție a omului. Cea mai mare bucurie se revarsă în afară prin plâns, în mici diamante ce ies dintr-un suflet împlinit.” La cele mai mari realizări, satisfacții, încântări, oamenii plâng, nu râd. Lacrima nu este neapărat emisarul unei dureri și sub nici o formă nu este dovada slăbiciunii umane. Cei slabi, cei răi, nu plâng, se mânie. Nu pot să plângă deoarece inima lor este piatră seacă.
Suntem, azi într-o situație la graniță cu tragedia. Nu mai știm să plângem și nu mai știm să ne bucurăm. Indiferent de tonalitatea melodiilor pe care ni le cântă Dumnezeu, rămânem, la fel ca evreii acum 2000 ani, înțepeniți în ne-simțire, amorțiți în lipsa de sens. Când rămâi fără lacrimi este ca și cum ai rămâne fără Dumnezeu. Sau altfel spus, este ca și cum ai evacua verticala sensibilitate din existența ta.
De ce nu mai avem lacrimi?
Nu mai plângem pentru că ne plângem prea mult.
Văietatul a ajuns hit internațional. Ne plângem de milă, fără să știm că lacrimile autocompătimirii sunt picături de otravă care ne fac chipul hidos. Când ne privim în oglinda lamentațiilor, nu mai avem nici o dorința să privim și spre alții care sunt cu adevărat, nenorociți.
Nu mai plângem pentru că ne-am amanetat inima cu bucuriile ei pentru întunecatul hedonism.
Am gonit cu toții în drumul realizării de sine, fără să mai realizăm că murim cu fiecare zi care se scurge pe cărările consumerismului, carierismului, pasiunilor libere, puterii și posesiunilor. Ne-am lăsat pruncii să-i crească cei străini de cămin. Când au plâns după noi, le-am dat tablete și televizoare. Și uite așa, i-am învățat și pe ei să nu mai plângă.
Nu mai plângem pentru că nu mai avem de ce.
Expuși prelung la suferințele altora, dar neparticipând la alinarea lor, ne-am pierdut din sensibilitate. Unii am ajuns chiar iritați la ochii înlăcrimați de neputință și durere a celui de lângă noi. Lacrima celui abuzat a ajuns să fie combustibil pentru agresor.
Și azi “Rahela își plânge copiii” mutilați de setea de puterea a irozilor de azi și n-ar cine-o mângâia. Nu mai plângem că ne-am dezvățat și acum se pare că nu ne mai putem opri din asta.
Cred însă că reinventarea omului va avea loc atunci când vom reînvăța să plângem, de drag, de dor și că ne pasă.
