În preajma Crăciunului am o imagine mentală care revine an de an, și pe care o păstrez cu sfințenie.
Bunicuțul (tătuca care m-a crescut), aducea un brad, din pădure, devreme, în Ajun. Mai des, ori mai potrivit ca înălțime, nici că se putea. Asta era grija și plăcerea lui, așa ne umplea el, mie și surorii mele, inima de bucurie, copile fiind.
Acum, tătuca nu mai e, dar bucuria dăruirii lui a rămas în inima și mintea mea și îmi animează Sărbătoarea.
Prin nămeții de pe ulița „Dobrii”, urma pasului său apăsat, îl dădea de gol. Mai apoi dâra „pomului” lăsată în ogradă, mirosul proaspăt de cetină crudă ori câte o ramură desprinsă pe neobservate, îi deturnau secretul truditului tătuc.
Ca o copilă fără stare, puneam o seamă de-ntrebări, apoi desculță dădeam o tură până-n tindă, privind pe geam ori în oglindă ca mai apoi pe prispa casei, cu-aceeași stare de neastâmpar țopăind, dădeam de știre surorii mele în gura mare:
Cu mâinile înțepenite de-așa ger, tatuca mă conducea în casă, spunându-mi să nu stau afară cu picioarele goale, că-i frig.
Nici să ne fi cumpărat cele mai bune perechi de încălțări nu ne mai bucuram atat, deși și acelea erau de dorit și trebuincioase în egală măsură.
Ce vremuri! Ce inimă plină de bunătate! Câtă dăruire!
Un brad, o seamă de ghirlande bine păstrate de la an la an, câteva globuri rămase întregi, viu colorate iar la urmă o instalație multicoloră cu steluțe mari, dădeau tot farmecul camerei din căsuța de lemn de la țară.
Totuși dincolo de imaginea asta, pe care copilul din mine o adoră încă, timpul petrecut impreună, căldura palmelor truditului tătuc, bunătatea cu care se oferea ori de câte ori era nevoie, căldura sufletească a mamei, acel colind îngânat la gura sobei, întreceau tot “ritualul”.
Scriu lăcrimând aceste rânduri deoarece retrăiesc acele amintiri când atât de puțin însemna totuși atât de mult…
Dăruirea, sentimentul plăcut al prezenței umane, dragostea neprefăcută, sunt trăiri pe care le putem experimenta tot anul, nu doar in pragul unui anotimp. Dacă am defini și trăi iubirea ca pe ceva continuu, nu am cunoaște seceta “verii” ori arșița ei, nici ploile abundente din timpul „toamnei” care produc la un moment dat in inundații.
E bine de reținut adevărul conform căruia specialiștii susțin faptul că noi iubim așa cum am fost iubiți de părinții noștri. Aceasta iubire primită în anii formării noastre ca ființe umane, își pune amprenta peste noi, fiind ca un „motor” care fie trage bine, fie, uneori, trebuie să admitem faptul ca nu pornește „la prima cheie”.
Aspectul acesta ne dă deseori bătăi de cap și ridică semne de întrebare la vârsta maturității când avem atât de multe întrebări care încep cu „de ce eu „? De ce eu nu sunt iubit? Dacă sunt iubit de ce nu simt asta? De ce ofer atât de mult și mi se oferă atât de puțin? De ce soțul/ soția nu mă înțelege? De ce nu percepe semnificațiile gesturilor mele? De ce, de ce, de ce?
Atâta vreme cât înțelegem că fără iubire nu putem trăi, reînvățăm să iubim sau să ne lăsăm iubiți.
Fie dar ca nu anotimpurile să stabilească cât de mult să oferim în cadrul relațiilor nostre, ci inima.
Iubeste cu mintea dar iubeste și cu inima, iubind în acest fel, amprenta pusă sau nepusă în copilărie de părinți (bunici) se poate rescrie cu mai multă claritate, având inițialele tale. Tu esti unic și poți iubi în mod unic. Fii original! Fii tu!
Tu poți oferi iubirea ta familiei tale în egală măsură, indiferent de anotimp.
Amintește-ți, iubirea nu se măsoară în cadouri împachetate, nici în parfumuri de lux ori rochiile cele mai strălucitoare. Iubirea se măsoară în gesturi simple, o mână întinsă, o mângâiere, un cuvânt de incurajare, prezența fizică tăcută, ascultarea activă, o îmbrățișare caldă, o inimă plină de bunătate.
Magia bunătății n-o poți simți primind cele mai alese podoabe, ori cele mai scumpe haine ,ci o simți în gesturile simple a căror frumusețe atinge cele mai sensibile corzi emoționale, punându-și amprenta peste suflet, pentru eternitate.
