“Căci numai marelui neputincios îi este hărăzită puterea iubirii adevărate; și numai iubirea marelui sterp – născându-se pe sine în fiecare clipă, infinit aceeași – se împlinește în curată rodire; și numai gura marelui tăcut, din care a pierit până și amintirea cuvintelor, cuprinde Totul” (Matei Călinescu)
Am fost întrebat de un număr însemnat de tineri și adulți cum definesc dragostea, ce este dragostea? De prea multe ori m-am grăbit să dau răspunsuri care să-i uimească pe ascultătorii mei ca mai apoi să-i determine în vederea practicării ei. Adevărul este că dragostea nu are o definiție și nici nu poate fi cuprinsă sau înțeleasă prin concepte, oricât de elocvent ar fi elaborate.
Dragostea este subiect și verb în același timp. Dragostea are chip și grai iar o parte din ea este întruchipată de tine și de mine, îi dăm glas amândoi. Nimeni nu învață iubirea din cărți ci de la oameni. Fiecare om cu care te-ai întâlnit până acum ți-a predat explicit sau implicit o lecție de iubire sau neiubire. Tot astfel, fiecare om care intră într-o relație cu tine, indiferent de relație, învață și de la tine ce este sau nu este iubirea. Ești învățăcel și dascăl în același timp. Alege-i cu mare grijă pe cei care îți predau dragostea și fii cu sporită băgare de seamă cum o trasmiți celor care te înconjoară.
Fragmentul de mai sus, al lui Matei Călinescu a mișcat sesizabil plăcile tectonice ale sufeltului meu. Este o mare privilegiul că am descoperit acest text și o deosebită onoare să-l împărtășesc cu tine, drag cititor. Ce este iubirea dacă nu dăruire de putere celui neputincios? Iubirea, în esență, este un festin regal oferit inclusiv tuturor, chiar și celor care se hrănesc din tomberoanele existenței. Paradoxul iubirii este că în ciuda regalității inegalabile, imensității intangibile, o găsești murdărindu-se, fără să se întineze, prin ghetourile mizere ale nepăsării, rănilor infecte din suflet și din carne.
Iubirea se oferă exact celor care nu o merită!
Iubirea are motiv să existe atâta timp cât există nemerituoși. Și aceștia vor exista întotdeauna. Doar atunci când recunoști că nu meriți să fii iubit, iubirea vine către tine. Cine crede că merită iubirea nu va putea avea parte de ea. În fond ce am făcut și cine suntem noi ca să merităm să fim iubiți? Da, avem nevoie de iubire dar nimic din noi nu o poate convinge să vină la noi. Iubirea se revarsă peste noi pentru îi place ei să o facă. Iubirea este, mai întâi de toate, o Persoană, o Ființă divină, este Dumnezeu.
Nu-l poți convinge pe Dumnezeu să te iubească! Nu ai cu ce să-L atragi spre tine! El alege să vină spre noi și alege să ni se dăruiască pentru că așa Îi place Lui. Nu putem oferi nimic în schimbul dragostei pentru că nu avem nimic pe măsura valorii ei. Dacă spunem că răspundem Iubirii divine cu iubirea noastră, ce mare lucru oferim înapoi? De îndată ce Iubirea divină este turnată în noi, va suferi urmările decadenței noastre, astfel că atunci când Il iubim pe Dumnezeu înapoi, Îl iubim cu meteahnă.
Ce dar mai frumos poate fi oferit celui sterp în dragoste decât rodirea dragostei în el? Celui care nu putea iubi să ajungă să nu mai poată trăi decât pentru a iubi. Și cine are nevoie de mai mare de dragoste decât cel care nu o are sau nu o poate avea deloc? Și cine o poate prețui mai mult decât cel care știe că a primit-o în mod miraculos? Când crezi că ceea ce ai primit este pe merit, nu vei putea prețui ceea ce ai primit. Dacă meriți înseamnă că ți se cuvine, și când crezi că ți se cuvine vei devaloriza darul primit prin lipsa surprinderii, prin lipsa mirajului mirării.
Rodirea curată a dragostei înseamnă să o dăruiești cum ai primit-o, nemeritat, necondiționat. Iubirea trebuie privită precum un râu iar noi, albia lui. Ca să fie curată, trebuie să ne ferim de ispita de-a capta în rezervoarele egoismului nostru. Nu putem face provizii de iubire, trebuie ca mereu să îi dai voie să treacă prin tine pentru alții. Nedăruită, dragostea își pierde rațiunea de a fi. Ce ții doar pentru tine, nu poate fi dragoste ci o poțiune otrăvitoare care ucide sufletul. Ajungi sterp deoarece ai refuzat să fii oază.
Nimeni nu este lipsit de dragoste decât acel care lipsește pe altul de dragostea sa. Pe măsură ce te sustragi dăruirii, te auto-condamni eternei lipsiri.
Cum poate fi exprimată mai frumos iubirea decât printr-o intenționată amnezie a slovelor? Și cum o poți verbaliza mai duios decât printr-o muțenie activă? Când vom fi uitat tot ce s-a vorbit, tot ce ne-am zis despre iubire, abia atunci ar trebui să începem a-i rescrie limbajul. Până atunci să tăcem de uimire că încă vine la noi și hrăniți de abundența ei, să întindem o masă și altora cu ea. Când vorbim mai frumos despre iubire decât o trăim, nu suntem sub influența ei ci a unei beții deluzorii. Abia atunci când fapta iubirii atrage mai mult decât elocvența explicării, te poți număra printre cei care au un pic de habar de ea.
“Taci și vorbeste-mi din priviri
Taci și sopteste-mi prin caldele-ți răsuflări
Taci si rostește-mi iubirea prin bătăi îmbietoare de pleoape
Taci și cheamă-mă prin zâmbetul tău ștrengar
Taci și dovedește-mi iubirea prin strângeri în brațe,
Prin atingerea pletelor tale de mătase
Prin umblări desculțe în colburi fierbinți și ploi răcoroase de vară.
Taci dar iubește-mă în gura mare!”
