Omul, în general, are deosebitul interes de a-l vedea pe semenul lui pus sub papuc. Dispreţuirea vecinului a ajuns un fel de necesitate care, se presupune, ar proteja individul de vicisitudiniile vieţii. Copilul la şcoală îşi dispreţuieşte învăţătorul (are ceva cu mineeee!), colegul lui de bancă tocilar, părinţii care sunt prea stricţi. Când mai creşte începe să dispreţuiască băieţii care nu ştiu să se bată, fetele urâte, diplomele şi curăţenia. Mai târziu se învață dispreţul faţă de poliţişti, bogaţi, aurolaci, săracii care fură, minorităţi, popi, bănci şi ratele lor, bişniţari şi politicieni. Însă acest pom al disprețului produce fructe destul de amare.
Orice sentiment își poate găsi justificare într-o persoană. Iar pentru a-ți justifica ciudățeniile, nu ai nevoie de aprobarea nimănui. Repulsia față de tot ce nu e după placul cuiva ajunge o formă de protest, o răzvrătire incapabilă de autoanaliză. Dispreţul în forma lui activă, dă senzația de superioritate, de ştiinţă incontestabilă, de dominare. Şi în fond, asta se cere pe piață: oameni care să fie capabili a domina.
Cele mai multe atrocități comise în decursul timpului au avut la bază tocmai acest sentiment de dispreț. Comuniștii disprețuiau capitaliștii, naziștii îi disprețuiau pe evrei și țigani, americanii disprețuiau negrii în timpul perioadei când aceștia erau sclavi, adică îi considerau subumani, ființe inferioare din punct de vedere filogenetic.
Există însă vreun rău dovedit pe care dispreţul să-l aducă sufletului? Sigur că da. Dispreţul produce insensibilitate, superficialitate faţă de profunzimile naturii umane şi îi autoproclamă specialişti în ce priveşte comportamentul uman pe cei mai narcisiști cetățeni. Cică el (disprețuitorul) ştie cum stau, într-adevăr, lucrurile. Nu trebuie să-l lămurească nimeni. El are din fire sentimentul că majoritatea habar nu are.
Daca intoleranța presupune a nu fi îngăduitor cu anumite comportamente, iar revolta determină chiar luarea unei atitudini împotriva unui comportament considerat indezirabil, prin disprețul îndreptat împotriva cuiva nu faci decât să-l dezumanizezi, într-un mod adesea foarte subtil. Propria ființă este malformată atunci când semenul e dezumanizat.
Superioritatea morală invocată adesea este doar un joc de glezne, o evitare a uniformizării înaintea Divinului. În orice scară ierarhică, lipsa de stimă se manifestă atât de sus în jos cât și invers. Însă Creatorul dă o lecție umanității împotmolite în frustrări și deschide drumul înspre stima față de aproapele și stima față de sine.
E jignitor însă pentru cel ce cochetează cu înţelepciunea să apeleze la desconsiderare. Cred că dreptul acesta (dacă există vreun asemenea drept) l-ar fi avut Mântuitorul. Putea în repetate rânduri să-i dispreţuiască pe vameşi, romani, farisei, pescarii fricoşi, prostituate şi mulţimea nesătulă de minuni. Asta pentru că El era întruchiparea standardului, a modelului suprem. N-a făcut asta pentru că fiecare suflet are o STIMĂ în ochii Creatorului. Și aceasta nu provine din CE FACEM sau CE AM REALIZAT, ci are de-a face cu ORIGINEA noastră – creație a lui Dumnezeu. El își apreciează opera, chiar dacă aceasta (omul) a ales desconsiderarea Lui.
Minusurile unei lumi ce se zbate să fie relevantă sunt impulsul tău înspre excelență, sunt cheia ridicării deasupra eternei victimizări. Când naturalul din tine îți dictează desconsiderare, tu poți alege respectul. Ia-ți timp pentru o astfel de cură a prețuirii și atunci vei deveni un ecoul al cuvintelor lui Lucian Blaga:
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
