Sumar articol
“Și ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” Iisus
Îngrijitorul izvoarelor – o poveste
A fost odată, undeva sus în Alpi, un sat care se întindea pe ambele maluri ale unui râu frumos. Râul acesta era alimentat de niște izvoare la fel de vechi ca pământul și la fel de adânci ca marea.
Apa lui era limpede precum cristalul. Copiii se jucau bucuroși pe malurile lui, iar gâștele și lebedele înotau în apele lui. puteai vedea pietrele, nisipul și păstrăvii care înotau în adâncul apei.
Undeva, departe de munte, mult dincolo de privirile oricui, locuia un bătrân, care avea slujba de îngrijitor al izvoarelor. Fusese angajat cu multă vreme în urmă; nimeni nu-și mai amintea de vreun altul înaintea lui. Bătrânul mergea pe munte de la un izvor la altul, curățându-le de crengi, de frunzele căzute sau de orice alte resturi care puteau polua apa. Munca lui însă era greu de cuantificat.
Într-un an, consiliul local a hotărât că ar putea folosi banii destinați acestui scop pentru proiecte mai bune; și, oricum, nimeni nu-l supraveghea pe bătrân. Erau atâtea drumuri de reparat, taxe de încasat și servicii de oferit, iar finanțarea unui invizibil care curăța pâraiele devenise un lux pe care nu și-l mai puteau permite.
Bătrânul și-a părăsit postul, iar sus la munte izvoarele n-au mai fost curățite. Crengi mai mici și mai mari, dar nu numai, au tulburat apele odată cristaline. Mâlul și noroiul s-au adunat pe fundul pârâului, iar dejecțiile de la ferme au transformat o parte a curentului de apă în niște bălți cu apă stătută.
O vreme, nimeni din satul respectiv nu a remarcat schimbarea. După un anumit timp însă apa a început să fie din ce în ce mai sălcie. Lebedele au plecat să trăiască în altă parte, iar mirosul greu i-a alungat pe copiii care se jucaseră în preajma ei. Câțiva oameni din localitate chiar s-au îmbolnăvit. Abia atunci au remarcat cu toții că frumusețea cristalină curgea odinioară printre malurile râului ce le traversa localitatea, dispăruse. Viața satului depindea de râul acela, iar viața râului depindea de îngrijitorul izvoarelor.
Consiliul localității a fost convocat din nou și s-au găsit banii necesari pentru ca bătrânul să fie iarăși angajat. Izvoarele au fost din nou curățate, apele râului s-au limpezit, copiii au revenit pe malurile lui, lebedele s-au întors acasă, iar satul și-a recăpătat și el vigoarea.
Viața satului depindea de sănătatea izvorului de apă.
Râul de apă este sufletul tău, iar tu ești îngrijitorul izvoarelor.
Despre suflet
Sufletul este viața interioară.
Exteriorul este stârnit de către interior. Exteriorul este emanația interiorului, proiecția lui, produsul acestuia. Suntem nu doar ceea ce se vede, ci mai ales ceea ce nu se vede. Cea mai mare parte din noi nu este la vedere și nu iese la iveală, nu izbește ochii. Luptele sufletului se văd, în mod voalat, în comportamentele noastre, în atitudinile noastre, în luările de cuvânt, în manifestări și inclusiv în posturile corpurilor noastre. Trupul este, în acest caz, oglinda sufletului mai mult decât ne place nouă să credem. Spunem foarte multe chiar si atunci când nu scoatem nici un cuvânt.
Atitudinile negative, suferințele, indispozițiile, tiparele mentale greșite, comportamentele dezdaptative, neîncrederea, fricile, etc, sunt semne ale vieții interioare vlăguite sau pe cale de a se stinge. Fără un suflet sănătos, nu putem avea o existență împlinitoare, suntem lipsiți de exuberanță și bucurie. Viața nu este compusă doar din respirații, ci și din frumosul pe care îl creează sufletul în timpul respirațiilor.
Pentru că prea adesea ne ignorăm viața interioară, ne trezim într-o viață exterioară fără sens care se evidențiază, mai ales, prin eșecuri relaționale și profesionale, neadaptabilitate, frici și diverse tulburări. Scriam cu ceva vreme în urmă într-un alt editorial că, din punctul meu de vedere, depresia nu este altceva decât protestul sufletului nostru neglijat. Astfel că, depresia, trebuie privită ca un semnal de alarmă care ne determină să ne întoarcem spre sinele nostru, ca să înțelegem problemele prin care trecem și cum le putem gestiona mai eficient pentru o viață împlinitoare.
Cu toții știm că interiorul dictează și conduce exteriorul, de aceea, fără Nordul existenței noastre, sufletul, ne rătăcim, pierdem sensurile vieții, pierdem viața, în esența ei.
Sufletul este o dimensiune spirituală, este cea mai profundă sau adâncă parte a ființei tale și reprezintă întreaga ta persoană. Sufletul tău compune ca un întreg, voința ta, intențiile tale, intelectul tău, gândurile tale, valorile tale, sentimentele tale și conștiința ta. Deși trupul ia ochii privitorului, el este doar o mică parte din cine ești tu; sufletul, în schimb, este o imensitate nemăsurabilă. Dacă stai și te gândești puțin la asta, vei constata un adevăr trist, acela că la finalul vieții cea mai mare parte din cine ai fost tu, nu a fost la vedere, te-ai ținut ascuns în mod intenționat, inclusiv față de cei dragi.
Consider că este extrem de important să înțelegem principiile după care operează viața noastră interioară, deoarece sufletul afectează trupul și trupul influențează sufletul. Mintea sănătoasă există într-un trup sănătos, iar un trup sănătos facilitează operațiunile sănătoase ale minții.
Încă din vechi timpuri cei înțelepți au înțeles această legătură indisolubilă dintre minte și corp, trup și suflet. Îmi vin în minte cuvintele apostolului Ioan care scria, în urmă cu 2000 de ani, următoarele cuvinte unuia dintre discipolii săi: “Preaiubitule, doresc ca toate lucrurile tale să-ţi meargă bine, şi sănătatea ta să sporească tot aşa cum sporeşte sufletul tău.” Iată cât de evidentă este legătura dintre progresul trupesc care ține de cel sufletesc. Cu aproximativ 1500 de ani înainte de Ioan, înțeleptul împărat evreu, Solomon, scria și el, sub revelație divină, pe aceeași temă în mod explicit: “Păzește inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții!”.
Dar, dacă sufletul nu este sănătos, aproape orice din exterior mă poate tulbura într-o asemenea măsură încât îmi poate distruge viața. Orice aș putea câștiga în lumea exterioară, nu înseamnă nimic dacă lumea interioară se prăbușește.
“Dacă îmi pierd sufletul”, scrie John Ortberg, “înseamnă că nu mai am un centru sănătos care îmi organizeze și să-mi călăuzească viața. Ajung precum o mașină fără volan. Nu contează ce viteză prind, sunt un dezastru în derulare.” Tot ce vedem la semenii noștri sau la noi: frici nefondate, obsesii, anxietăți de tot felul, depresii, lipsă de concentrare, viduri existențiale, reacții negative, etc., sunt evidențe ale sufletelor care suferă.
Trăim zilnic, adesea fără să știm, printre nenumărați oameni, unii chiar dintre cei mai apropiați nouă, ale căror suflete sunt atât de lipsite de vitalitate, suflete bolnave grav și foarte grav. Existăm pe un pământ al sufletelor pierdute sub diverse forme: suflete neglijate, suflete abuzate, lipsite de afecțiune, suflete goale, suflete flămânde de sens și iubire, suflete disperate și bântuite de frici puternice, suflete decadente și suflete încărcate de vinovății grele.
Ce face ca izvorul acesta, sufletul, să se umple de impurități? Ce-l îmbolnăvește și ce îl vindecă? Sau, cum ne pierdem sufletul? Îl mai putem răscumpăra? Iată câteva dintre întrebările la care îmi propun să răspund, în sumar, în acest editorial pentru și despre suflet. Haideți să descoperim în această primă parte a editorialului, ce anume îmbolnăvește și strică sufletul! Desigur, nu este o listă exhaustivă pentru că subiectul este foarte complex, dar vom aborda câteva dintre cele mai comune.
Egoismul.
Probabil că era previzibil să vorbesc despre egoism ca o toxină a sufletului, însă cred că este necesar să descoperim sau să ne reamintim în ce măsură suntem afectați de el. Egoismul este o otravă pentru suflet. Egoismul (împreună cu toate progeniturile sale: pofta, lăcomia, avariția, zgârcenia) este moartea lentă a sufletului. O viață construită doar în jurul propriei persoane este una decadentă, lipsită de împlinire, găunoasă și frustrantă. Motivul pentru care se întâmplă acestea este că noi nu am fost creați să trăim doar pentru noi înșine. În genele noastre sunt incluși și ceilalți. Depărtarea de ceilalți înseamnă degradarea și decadența sufletului. Este ca și cum ai da copilul tău unor pedofili și să aștepți să fie fericit și să crească sănătos emoțional. Sufletul se dezvoltă, înflorește și se răsfață prin altruism, dăruire și împreună simțire cu celălalt. Egoismul este tortură pentru suflet pentru că creează o lume de oameni singuratici, individualiști și bântuiți de frici.
De fiecare dată când putem face un bine și nu îl facem, nu doar că săvârșim un păcat, ci ne supunem și sufletul la chinuri. Iadul nu este altceva decât privarea sufletului de a crea un rai pentru un alt suflet. Iadul este doar eu cu mine, fără ceilalți.
Parabola egoistului
Iisus rostește, la un moment dat, o parabolă în discursul Său ținut în fața auditoriului său: “Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.” Şi le-a spus pilda aceasta: “Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gândea în sine şi zicea: “Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele.” “Iată”, a zis el, “ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te!” Dar Dumnezeu i-a zis: “Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Evanghelia după Luca, 12).
În același ton, împăratul Solomon, scria următoarele în cartea finală a vieții sale, Eclesiastul: “Am mai văzut o altă deşertăciune sub soare: un om este singur singurel, n-are nici fiu, nici frate, şi totuşi munca lui n-are sfârşit, ochii nu i se satură niciodată de bogăţii şi nu se gândeşte: “Pentru cine muncesc eu şi-mi lipsesc sufletul de plăceri?” Şi aceasta este o deşertăciune şi un lucru rău. Concluzia evidentă care se desprinde din cele două texte sacre de mai sus este următoarea: “Câștigarea lumii exterioare nu ajută la nimic dacă lumea ta interioară se prăbușește!”
În schimb, altruismul, este o mină de aur pentru suflet și numai. Iată ce zice înțeleptul împărat Solomon: “Unul care dă cu mâna largă, ajunge mai bogat; şi altul, care economiseşte prea mult, nu face decât să sărăcească. Sufletul binefăcător va fi săturat, şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el.” Nu este acesta o veste extraodinară?
Neadevărul.
“Doamne, scapă-mi sufletul de buza mincinoasă, de limba înșelătoare!” – (Ps.120:2). Orice comunitate omenească este sănătoasă, echilibrată și prosperă atunci când în ea se află o majoritate de oameni cinstiți, atașați de adevăr și integritate. Adevărul pentru suflet este precum mierea pentru cerul gurii. Adevărul înalță sufletul, dezvoltă sufletul și îl leagă sufletele. Neadevărul, în schimb, este otravă pentru suflet, distrugând atât sufletele celor apropiați, cât mai ales sufletul celui care îl rostește. “Minciuna provoacă moartea sufletului”, scria sfântul Augustin.
Tot el îl caracterizează pe mincinos ca fiind un om cu “inimă dublă”. Ori, tocmai dihotomia aceasta provoacă moartea sufletului, așa după cum Iisus spunea: “O împărăție dezbinată împotriva ei însăși, nu poate dăinui!”. Pentru minciună îți trebuie memorie bună, pentru a spune adevărul, în schimb, ai nevoie de caracter. Pentru că am fost creați din Cel care este Adevărul, Dumnezeu, sufletele noastre nu-și vor putea găsi liniștea în neadevăr. Orice om care nu spune adevărul, are un suflet tulburat. “Buza care spune adevărul este întărită pe vecie, dar limba mincinoasă nu stă decât o clipă” – (Solomon, Proverbe 12).
Jignirea, bârfa, calomnia.
“Cine vorbeşte în chip uşuratic, răneşte ca străpungerea unei săbii, dar limba înţelepţilor aduce vindecare.” – Solomon. A scrie prea mult despre acest subiect este de prisos. Fiecare dintre noi am fost victime ale acestor forme de lezare sufletească, și din păcate, toți am fost la un moment dat agresori pentru alții. Cuvintele pot fi adevărate arme de distrugere și deopotrivă, balsam vindecător. Oamenii pot fi uciși în două feluri: cu fapta și cu vorba. Din păcate numărul celor care se sting sufletește în fiecare zi este mai mare decât cei uciși cu vreo armă. Citind Sfânta Evanghelie, am descoperit câtă greutate acordă Dumnezeu vorbirii și cât de categoric este cu cei care jignesc: “Ați auzit că li s‑a zis celor din vechime: «Să nu ucizi!» Oricine ucide va fi supus judecății.
Argumentul moral al acestora este simplu fapt că vorbele de acest fel omoară sufletul aproapelui tău!” – (Evanghelia după Matei, 5.22 traducere actualizată din MSG). În aceeași Evanghelie, Iisus mai spune următoarele: “Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit.”- (Evanghelia după Matei, 12). Este cât se poate de evident faptul că nu ne putem juca cu vorbele noastre.
Nu am primit darul vorbirii ca să ne lezăm reciproc, să devenim violenți verbal sau chiar ucigași de suflete. Rănile sufletești provocate de cuvintele jignitoare, calomniatoare, mincinoase, sângerează mult mai mult decât rănile provocate trupului. Iată pentru ce ni s-a dat capacitatea de a vorbi: “să aducem veşti bune celor nenorociţi, să vindecăm pe cei cu inima zdrobită, să mângâiem pe toţi cei întristaţi… .”
Neliniștea.
“Neliniştea din inima omului îl doboară!” – Solomon.
Când vorbesc despre neliniște, includ mai multe stări sinonime cum ar fi: anxietatea, angoasa, îngrijorarea, grijile iraționale, frica de boală și moarte. Neliniștea, așadar, are un spectru vast, se întinde de la “menghina lucrurilor care trebuie făcute în fiecare zi” sau “fleacuri care sunt promovate la rang de realități cosmice”, cum scria Emil Cioran, până la terifiante gânduri legate de moarte, spaima care te poate cuprinde neștiind ce te așteaptă după ce închizi ochii. Woody Allen a spus-o direct: “De când omul știe că este muritor, îi este greu să fie pe deplin relaxat.” Suntem ființe ale fricii, trăim angoasa cum nici o altă ființă creată nu o trăiește, încă de când ne naștem. Plânsul acela care se așteaptă să fie de nota 10 este de fapt frica de abandon și incertitudine. Am părăsit sau am fost scoși dintr-o lume mică dar plină de confort, într-o lume mare unde pentru câteva minute suntem complet detașați de ființa pe care o numeam “acasă”.
Apoi, mai târziu când începem să pricepem cât de cât lumea, ne apucă sentimentul disperării onotologice. Peste noapte, parcă, nu mai știm cine suntem, ce suntem, ce facem aici, de ce suntem aici și care ne este destinația finală. Unii devin neliniștiți când se gândesc la trecut, pe unii îi sperie prezentul, iar alții aproape clachează când se gândesc la incertul viitor.
Înțeleptul Solomon a trecut și el prin stări de acest fel când a scris următoarele: “Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână.”
Mintea noastră este precum o fabrică de gânduri, cele mai multe, negative. Previziunile ei cu privire la viitor sunt, de obicei, sumbre la cei mai mulți dintre noi. Astfel că odată programată în felul acesta, se va umple de griji sau îngrijorări de care se va atașa deoarece se va folosi de îngrijorare pentru a face față potențialelor pericole. Ceea ce face ca neliniștea noastră să durereze și chiar să ia amploare este și faptul că o întreținem prin convingerile noastre iraționale, limitative și defectuoase. Gândirea îngustă, gândirea catastrofică, gândirea dihotomică de tip “ori -ori”, gândirea supra-generalizată, etc., sunt doar câteva dintre tipurile de gândire contraproductivă care secătuiesc sufletul de pace. Cu aceste tipuri de gândire devenim intoleranți față de alte viziuni asupra lumii.
Antidotul pentru neliniște este format din mai multe ingrediente: speranța, gândirea pozitivă, gândirea centrată pe soluții, credința, optimismul, seninătatea de accepta ce nu putem schimba, curajul, dragostea și încrederea în Dumnezeu.
Frica.
La baza oricărei frici stau lipsa iubirii și frica de moarte. Ori, într-un mediu în care omul nu primește și nu poate oferi iubire, precum și în încordarea continuă cu privire la ziua morții, sufletul se îmbolnăvește și se stinge încet, încet. Într-una dintre postările sale, realizatorul de emisiuni TV, Dan Negru, a făcut o declarație care mi-a atras atenția: “Frica nu oprește moartea, frica oprește viața!” A fost, pentru mine, una dintre cele mai profunde și reale declarații. Cât adevăr este cuprins în aceste cuvinte!
Cel mai adesea, noi nu conștientizăm frica de moarte, însă ea poate lua chip în noi prin mai multe feluri: anxietate, atacuri de panică, tulburări obsesive, fobii. Fiecare fobie are la bază frica de moarte. Ne temem de moarte pentru că ea rămâne, pentru cei mai mulți, cel mai mare mister neelucidat. Ne temem de moarte pentru că ajungem la un moment dat, tardiv ce-i drept, să realizăm că nu am știut trăi pe măsura darului vieții pe care l-am primit. Seneca spunea că “pentru a învăța să trăiești frumos, trebuie să înveți mai întâi să mori frumos!” Celui înspăimântat de moarte, îi va fi frică și să trăiască. Cel care și-a biruit frica de moarte, se bucură din plin de viață. “Cel rău este doborât de răutatea lui, dar cel neprihănit chiar şi la moarte trage nădejde.” Nădejdea omului neprihănit nu este aceea că nu va muri, ci că știe Cine îl așteaptă dincolo de moarte. Iată mărturisirea sfântului Apostol Pavel: “Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa.”
Antidotul pentru frică este credința, speranța și dragostea, mai ales dragostea. Din lipsa spațiului, nu voi detalia aceste aspecte, dar vreau să vă las un poem de suflet scris de împăratul poet, David, care conține fărâme consistente de viața trăită frumos, fără frici:
“Ferice de omul care se teme de Domnul şi care are o mare plăcere pentru poruncile Lui!
Sămânţa lui va fi puternică pe pământ; neamul oamenilor fără prihană va fi binecuvântat.
El are în casă bogăţie şi belşug, şi neprihănirea lui dăinuie în veci.
Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric, El este milostiv, îndurător şi drept.
Ce bine-i merge omului care face milă şi împrumută pe altul şi care îşi rânduieşte faptele după dreptate!
Căci el nu se clatină niciodată; pomenirea celui neprihănit ţine în veci.
El nu se teme de veşti rele, ci inima lui este tare, încrezătoare în Domnul.
Inima îi este mângâiată, n-are nicio teamă, până ce îşi vede împlinită dorinţa faţă de potrivnicii lui.
El este darnic, dă celor lipsiţi; milostenia lui ţine în veci; capul i se înalţă cu slavă.” – Psalmii 112
Ura, invidia, răutatea.
“Mai bine un prânz de verdeţuri şi dragoste, decât un bou îngrăşat şi ură.” – Solomon în Proverbe 15. “Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate greşelile.” – Proverbe 10. Ura este crimă necomisă și deși cel care urăște are simtământul că îi face rău celui urât, adevărul este că ura lezează și otrăvește sufletul celui care urăște. Un om care urăște și care are răutate, este un om lipsit de fericire, bucurie și pace.
“O inimă liniştită este viaţa trupului, dar pizma este putrezirea oaselor. Cel rău este doborât de răutatea lui… .”
Deconectarea de divin.
Una dintre declarațiile, deopotrivă, fascinante dar și încărcate de responsabilizare, pe care le-am descoperit în Cartea Cărților este acesta și aparține eruditului apostol Pavel: “în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: “Suntem din neamul Lui…, suntem de neam din Dumnezeu”. Dacă există o cauză unică a pierderii sufletului, atunci acesta este alienarea față de Dumnezeu. Abandonând credința în absolut și în principiile imuabile ale divinității, omenirea devine precum o ambarcațiune fără cârmă și fără țărm, o turmă fără păstor, o adunătură debusolată în care fiecare individ este condus de instincte și dorințe libertine.
Deși inițial, acțiunea sa promitea o libertate totală față de voia Celui Sfânt, acesta s-a dovedit a fi un eșec lamentabil, cu consecințe devastatoare până în zilele noastre. De atunci, de la căderea primului om în păcat, “oamenii sunt fragmentați si divizați și se află, conștient sau nu, în căutarea sufletului”, ca să îl citez pe Carl Jung. Ne căutăm paradisul pierdut în fiecare promisiune deșartă chiar cu prețul vinderii propriului suflet. Ce rost mai are, spun unii, să exiști dacă existența ta devine o goană după vânt, un neastâmpăr și vânare de himere? Ce rost are să mai trăiești dacă nu știi pentru ce să trăiești? Ce valoare are câștigul material dacă sufletul s-a pierdut?
Fără Dumnezeu ca Nord, suntem precum omul care dorea să ajungă la o anumită destinație imprecisă. Ajungând la o răscruce, îl întreabă pe un om care venea spre el: “Care este drumul ce mă duce acolo unde vreau să merg?” “Dar unde vrei să mergi?” îl întreabă drumețul. “Nu știu răspunse omul nostru!” La aceste cuvinte, drumețul îi replică: “Atunci orice drum este bun!” Înțeleptul Solomon exprimă același adevăr prin următoare cuvinte: “Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.” – Proverbe 14. Fără Dumnezeu nu avem răspunsuri nici legate de viață și nici despre moarte.
Iată un vers dintr-o cântare a unor compozitori antici, fiii lui Core, care exprimă dorința milenară a fiecărui suflet: “Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel Viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” (Psalmul 42)
Dacă te-ai întrebat de ce oamenii care au mult vor tot mai mult și tot mai mult, dacă ai descoperit inclusiv la tine că “ochii nu se satură niciodată de bogății” și ești frământat de pofte neîmplinite și nu știi de ce este așa, iată răspunsul: “Dumnezeu a pus în noi, în sufeltul nostru, gândul veșniciei”. Din acest motiv, nimic finit, cum ar fi lucruri, nu ne pot sătura sufletul doritor de infinit. Doar Cel Infinit, poate satisface nevoia sufletului nostru. Blaise Pascal, un om ce l-a repudiat inițial pe Dumnezeu, afirmă, ulterior, următoarele: “În inima fiecărui om există un gol în forma lui Dumnezeu care nu poate fi umplut de niciun lucru creat, ci numai de către Dumnezeu, Creatorul nostru”.
Recuperarea sufletului
Cele de mai sus au scos în evidență câteva dintre modurile în care ne pierdem sufletele, dar și remedii sumare. Constat, din lucrul cu oamenii, că prea puțini au fost introduși în universul sufletului, locul de unde începe interacțiunea noastră cu lumea. Prea puțini oameni au avut părinți, educatori sau mentori care să se adreseze sufletului. Toți educatorii noștri sunt doritori să ne umple mințile cu informații despre cum se trăiește viața, și prea puțini sunt dispuși să ne vorbească inimii. Suntem lăsați corigenți dacă nu știm formule matematice, fizice, chimice, sau dacă uităm anii celor două războaie mondiale, dar se pare că nimănui nu-i pasă că “din inimă ies izvoarele vieții” și că cea mai mare teamă este aceea de a nu rămâne repetenți în relațiile noastre.
La finalul acestui articol aș dori să las câteva slove de duh, înțelepte care ne servesc precum niște ghidaje, panacee, remedii, dacă vreți, pentru ale noastre suflete rătăcitoare. Trăind conform celor pe care le veți citi, sufletul se va întoarce acasă. Voi începe cu o mărturisire a unui suflet ce și-a găsit Edenul și voi conchide cu pastile consistente de înțelepciune.
“Doamne, inima mea nu este trufașă,
iar ochii mei nu sunt semeți.
Nu umblu după lucruri prea mari
și prea mărețe pentru mine.
Dimpotrivă, mi‑am culcat și mi‑am liniștit sufletul,
ca un copil înțărcat lângă mama lui;
sufletul îmi este ca un copil înțărcat.
Pune-ţi nădejdea în Domnul, de acum şi până în veac!” (David în Psalmii 131)
Cine-și păzește gura, își păzește sufletul; își scutește sufletul de multe necazuri, dar cine-și deschide buzele mari aleargă spre pieirea lui. – (Prov.13:3)
Calea oamenilor fără prihană este să se ferească de rău; acela își păzește sufletul, care veghează asupra căii sale. – (Prov.16:17)
