Încerc de mai multă vreme să fac anumite schimbări dar îmi iese mereu pe dos. Recad în aceleași obiceiuri de care vreau să scap. Încep din nou cu entuziasm dar mă prăbușesc în descurajare.

Și cercul vicios continuă până simt că ajung în pragul depresiei și atunci renunț să mai lupt și mă las purtat de val, de același val de care vreau să scap. Nici rugăciunile nu ajută, sau cel puțin așa văd. Mai este vreo speranță pentru mine?

Dragă suflet,

Ceea ce îmi spui tu, confesiunea ta, se aseamănă foarte mult cu a unui mare om din primul secol, o elită a societății de atunci, pe care el îl admir și îl am ca model. Iată ce scrie și el într-o carte de asa: “Căci nu fac binele pe care vreau să-l fac, ci chiar răul pe care nu vreau să-l săvârșesc! Căci nu știu ce înfăptuiesc, întrucât nu săvârșesc ce vreau, ci ceea ce urăsc, aceea fac! Găsesc deci următoarea lege: când vreau să fac binele, răul este prezent în mine.”

Cred că această mărturisire ne descrie pe fiecare foarte bine în diverse proporții.

Întrebarea care ne frământă este: “De ce facem astfel?” explicațiile sunt multe. Unii dau vina pe diavol sau pe păcatul strămoșesc. Alții găsesc genele responsabile, sau mediul care mă condiționează. Nici răspunsurile corecte nu sunt puține și dacă le-aș aborda pe toate cele plauzibile, atunci micul articol ar deveni o carte. Am să mă limitez la două răspunsuri abordate în două domenii diferite dar complementare: psihologia și teologia (pentru că ai pomenit rugăciunea asum că ești cu credință în Dumnezeu).
Din perspectivă psihologică, actul decizional este un proces în care sunt implicate un stimul exterior care interferează cu mine, o reacție bazată pe credințele mele interioare, urmează apoi un sentiment care izvorăște din interpretarea pe care am dat-o stimulului și în final, comportamentul. Astfel că rezultatul final, comportamentul de a face bine sau rău este o consecință a proceselor de mai înainte. Dacă ți s-a părut complicată explicația, haide să îți dau un exemplu. Imaginează-ți următoarea scenă: Colega de la serviciu cu care te înțelegi cel mai bine și este și superiorul tău, să o numim Maria,  trece în dimineața asta pe lângă tine și abia te salută deși tu erai gata să o iei în brațe de bucurie că ai văzut-o. acesta este stimul sau elementul declanșator, da? Acum spune-mi ce ai gândit despre Maria? Să presupunem că nu au fost gânduri negative până acum. Dar ea o salută și chiar se oprește să vorbească ceva cu o altă colegă despre care tu crezi că nu te suferă. Maria, știe și ea asta, adică ce crezi tu despre colega asta nesuferită. Îi zâmbește și îi dă ceva apoi îi spune ceva la ureche. Se fac un schimb de zâmbete între ele și cu coada ochiului, te privesc amândouă zâmbind. Ei bine, acum ce gândești despre Maria? Dacă ești ca majoritatea dintre oameni, gândurile tale nu sunt prea pozitive. Poate te simți trădată de Maria și gândești că nu a fost niciodată sinceră cu tine, că sigur i-a spus acelei nesuferite ce ai vorbit tu de ea. Asta pentru că trădarea este ceva trăit de tine mai de demult, sau faptul că te-ai mai ars cu încrederea oamenilor sau pur și simplu că te devalorizezi. Automat te vei întrista în urma a ceea ce crezi tu că s-a întâmplat și fie decizi să nu mai fi prietenă cu Maria, fie o vei confrunta cât de curând. În realitate însă, Maria complota cu acea colegă nesuferită de tine ca să îți facă o surpriză foarte faină de ziua ta. Dar, tu ai aflat asta de la ea după ce ai luat-o serios la rost, acuzând-o că este o trădătoare . Nu ai vrut să o rănești și nici nu ai vrut să gândești negativ despre ea, dar iată că ai făcut-o. De ce? Crez interior, sisteme de gândire automate, sentimente atașate sistemului de convingeri.

Crezul interior este un set de convingeri profunde și, de cele mai multe ori, subconștiente pe care le avem despre noi înșine, despre valoarea și relațiile noastre. Se formează ca urmare a experiențelor noastre de viață de care am avut parte, în principal, în primii ani ai copilăriei. Într-un fel, crezul acesta este limbajul de programare a respectului nostru de sine. Credințele noastre sunt, în fapt, doar gânduri care în sine au prea puțină putere să ne motiveze.  Asta știm cu toții: simplul gând că un comportament este nesănătos, dăunător, nu ne ajută să ne abținem de nu-l mai practica. Sentimentele asociate gândurilor și credințelor noastre sunt cele care ne pun în mișcare dar și cele care ne inhibă. Sentimentele ne spun dacă ar trebui să ne apropiem de un lucru sau să evităm. Credințele declanșează în tine sentimente, chiar dacă acest lucru nu se petrece neapărat în mod conștient. Credințele noastre sunt în mare parte automatisme des repetate care au devenit parte din noi. Nimic nu poți schimba decât dacă schimbi sentimentul față de rezultatul pe care să-l obții. Dacă vrei să slăbești dar anticipezi că te vei simți neplăcut dacă va trebui să mănânci doar salate și sucuri verzi, luni de zile, nu vei avea nici un rezultat. Dacă disciplina a fost asociată cu ceva negativ în mintea ta de când erai mic, orice disciplină îți va fi ostilă iar creierul tău te va duce mereu înapoi în zona de confort învățată, indiferent de preț.

Să combați gândurile iraționale care îți vin automat și să le  schimbi cu altele mai raționale și pozitive. Să te duci în timp în viața ta și să observi cât din tiparele de gândire ale părinților tăi le-ai preluat și tu. Să oferi mai des prezumții de nevinovăție persoanelor cu care interferezi. Să faci o investigare a emoțiilor tale negative, cât de des apar, au justificare obiectivă sau este deja un mod de a fi atunci când apare o frustrare. Să îți asumi responsabilitatea și să renunți la a găsi țapi ispășitori. Să accepți că schimbarea este un act de maturitate cognitivă, un drum dificil care trebuie călcat cu determinare și perseverență. Iar când simți că te-ai rătăcit, nu ezita să ceri ajutorul unui mentor care a mai trecut pe acolo unde ești și tu acum.

Din perspectivă teologică explicația are multe similitudini cu psihologia doar că termenii sunt diferiți și abordarea este legată profund de zona spirituală. Textul cu care am început aparține Sfântului Apostol Pavel care a ajuns un om de mare virtute luptând-se cu sabotorii lui interni. Iată răspunsul și explicațiile lui la întrebarea “de ce nu fac în mod natural ceea ce trebuie să fac?”: “Dacă eu fac ceea ce nu vreau, atunci nu eu sunt cel care înfăptuiesc aceasta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc deci următoarea lege: când vreau să fac binele, răul este prezent în mine. Fiindcă, în omul lăuntric mă bucur de Legea lui Dumnezeu, dar în mădularele mele văd o altă lege, care se luptă împotriva legii minții mele, făcându‑mă prizonier al legii păcatului, care este în mădularele mele.”

Păcatul, spune Pavel, este vinovat de căderile mele, abaterile mele și nereușita mea în cele bune. Însă acest păcat nu este un dat, un soi de programare care îmi dă sistemele peste cap de fiecare dată când vreau să fac o schimbare în bine. Păcatul, în esență, este alegerea de a nu mă supune unei discipline divine care îmi garantează reușita. Este, greșirea țintei din cauza lipsei de exersare. Păcatul este puterea răului asupra binelui, iar sfințenia este puterea binelui asupra răului. Dar care din cele două au mai mare putere asupra mea, este decizia mea. Ce exersez mai des și mai mult  va deveni naturalul meu. Păcatul, așadar, este o alegere și nu dat. Legea față de care mă supun, aceea mă guvernează. Învățăm și binele și răul, și dragostea și ura. Profesorii noștri sunt cei care ne cresc și cei lângă care creștem. Ceea ce am fost învățați, aceea ajungem să repetăm. Legea cu care am fost crescuți, ne devine legea după care trăim până când decidem dacă este bună sa rea. Legea lui Dumnezeu ne oferă libertate în tot ce este bun și bine și condamnă păcatul și răul oricât atractive ar părea. Legea păcatului ne oferă libertatea să ne fim propria lege, propria măsură și etalon, respingând orice formă de morală și bine.

Soluția și remediul teologiei este renegarea legii păcatului și invitarea divinului în ființa noastră lăuntrică, acceptarea legii dragostei lui Dumnezeu care creează dragostea în noi și pe care o oferim și altora. Schimbarea comportamentului este consecința schimbării minții noastre care se face prin acceptarea unor principii superioare absolute decretate din și cu dragoste. “Într-adevăr, cei ce trăiesc potrivit firii se gândesc la lucrurile firii, însă cei ce trăiesc potrivit Duhului se gândesc la lucrurile Duhului. Căci gândirea firii este moarte, însă gândirea Duhului este viață și pace”, conchide același Pavel. Pentru o viață frumoasă alege întotdeauna mentalitatea lui Dumnezeu și nu gândurile tale limitate și defectuoase. Mergi după mintea lui Dumnezeu și nu după capul tău!