Vă scriu pentru că simt că am ajuns la capătul puterilor. Sunt într-o relație abuzivă de mai mulți ani, abuz psihic și emoțional dar și violență verbală. De vreo cinci ani nu am mai auzit din partea lui nici un cuvânt politicos, nici un compliment, nici un cuvânt de apreciere sau ceva de acest gen. În schimb, jignirile sunt la ordinea zilei, vorbele grele sunt preponderente. Am sufletul înnegrit de durere și nu știu ce să fac. Am îndurat toate acestea de dragul de a avea o familie și de dragul ca fiul nostru să aibă un tată, dar cred că ne distrugem toți trei. Unii îmi spun să plec, alții să rămân și să îl iubesc ca și când nu am fost rănită niciodată. Eu știu că dacă mai stau în aceste condiții mă voi distruge sufletește.  Dumneavoastră ce mă sfătuiți să fac?

Dragă suflet,

Doar îmi pot imagina prin ceea ce treci și treceți cu toții. Uciderea sufletului nu este mai puțin crimă decât cea a trupului. Ce sunt respirațiile dacă nu un soi de note care se așază pe portativul sufletului unde inima este chemată să cânte din simfoniile iubirii? La fel cum trupul are nevoie de oxigen, tot la fel are nevoie și sufletul de cuvinte pline de iubire și bunătate.

Ce te sfătuiesc? Nu cred că este nimerit să o fac, inima ta știe mai bine, dar dacă lucrurile stau exact așa cum spui, îți voi oferi gândurile legate de ceea ce ai expus mai sus.

În primul rând, iartă-mă dacă nu va suna prea duios ceea ce îți voi spune, dar ceea ce ai trăit în ultimii cinci ani, după spusele tale, nu a fost o relație de familie. Doi oameni care stau sub același acoperiș dar care duc un război de gherilă împotriva sufletelor lor, nu formează o familie, ci un teren de luptă. Iar în acest tip de război nu există învingători, ci doar învinși; nu există eroi, ci doar victime.

În al doilea rând, tată și mamă, nu sunt cei care fac copii, ci acei oameni care prin iubirea lor formează un colț de Rai în viețile celor pe care îi aduc pe lume. Mama și tata sunt aceia care în ciuda imperfecțiunilor și a limitelor lor, își protejează copiii de orice formă de răutate și dacă este nevoie, chiar de ei înșiși, de acel sine mai întunecos. Un bărbat care își rănește soția, mama copilului, nu este nici tată și nici soț, ci un mascul care de slab ce este și evoluția l-a sărit de la procesul ei. Familia este locul unde se făuresc oameni de succes, nu unde îi transformăm în epave. Întrebă-te cât ai crescut lângă omul de lângă tine și dacă odrasla ta va avea climat potrivit pentru a se dezvolta armonios în toate privințele. Dacă nu ai crescut și dacă nu va fi un loc de dezvoltare nici pe viitor, mi se pare evident ce ai de făcut.

În al treilea rând, haide să vorbim mai pe îndelete despre ,,Iubește ca și când nu ai fi fost niciodată rănit!” Această afirmație sună bine și pare plină de speranță dar nu se aplică oriunde, oricum și la oricine. Este foarte dificil să o aplici când e vorba de persoana care te-a rănit mereu și atât de tare încât ți-a înnegrit sufletul de durere, ca să te citez pe tine.

Adevărul este că toți rănim și destui dintre noi producem anumite dezamăgiri, dar nu toți provocăm traume. Când sufletul este traumatizat de comportamente de tipul celor descrise de tine, fără ca ele să înceteze, îmi greu să cred că mai poți iubi ca și când nu ai fost rănit, persoana care te-a tot rănit până când ți-a provocat traume.

Da, putem alege să nu îi urâm pe cei care ne-au făcut ceea ce ne-au făcut, (asta este un soi de iubire pasivă de semen) dar nu am văzut până acum pe cineva să iubească arzător rămânând în aceeași relație. Unii au rămas împreună, dar cel mult s-au tratat cu respect civic până la capăt. După răniri profunde , cei doi se protejează creând un spațiu de securitate între ei. Desigur, pot pune măști pentru ca în exterior să pară că totul este bine, dar în interior este durere, tristețe și suspin.

Trauma este rezultatul unui atentat asupra valorii mele ca ființă, am fost devalorizat și îmi va fi (aproape) imposibil să văd ca protector, sprijin, vindecător, pe acea persoană care mi-a provocat trauma. Mulți confundă iubirea cu neagresarea.  Faptul că nu ne ciondănim tot timpul sau că nu ne mai traumatizăm ca înainte, nu însemna ca ne și iubim.

Dacă în relațiile noastre avem temeri legate de reacția celuilalt în anumite situații, (ce va zice dacă…, cum va reacționa atunci când…, etc.) înseamnă că este o relație bazată pe frică și nu pe dragoste. Când te temi, nu poți iubi cu adevărat și nici nu te poți lăsa să fii iubită.

Așadar, revin și întăresc faptul că nu te poți vindeca lângă oamenii care te-au făcut bucăți, lângă persoanele care ți-au provocat traume adânci, deoarece fiecare zi aproape de ei va fi un memento al trecutului, vânătăilor și rănilor pe care le porți.

• Nu poți începe să te iubești, să te valorizezi lângă aceiași oameni care te-au făcut să te îndoiești de valoarea ta de sine, să-ți pui la îndoială abilitățile și să-ți fie greu să te iubești pentru ceea ce ești.
• Nu te poți reconstrui cu succes viața ta distrusă în prezența celor care te-au distrus. Nu poți folosi cărămizile cu care au dat în tine, ca bază pentru un nou început de relație, deoarece nu vă vor ține împreună.
• Nu poți zâmbi de acolo din inima celor care te-au făcut să plângi până la stoarcerea lacrimilor. Nu poți fi fericit în preajma celor care te-au făcut un nenorocit.
• Nu poți fi în siguranță atunci când trăiești în mod constant cu frică. Frica de a încerca, frica de a vorbi, frica de a face ceea ce te face fericit și frica de a iubi. Nu poți trăi printre cei care te pedepsesc ori de câte ori nu le respecți regulile.
• Nu te poți regăsi printre cei care te-au făcut să te simți pierdut, abandonat și neînțeles. Nu îți poți revigora sufletul când ești înconjurată de cei care l-au distrus.

Mediul în care exiști este mai important decât crezi. Mediul din care faci parte determină ce fel de viață vei trăi, ce fel de oameni vei atrage și ce fel de așteptări și standarde vei stabili pentru tine și pentru ceilalți. Și uneori credem că nu ne putem schimba mediul sau este prea târziu pentru a găsi unul nou, dar niciodată nu este prea târziu. Nu este niciodată prea târziu să ne dăm seama că nu merită să trăim cu oameni care ne aduc mai multă nenorocire decât bucurie. Nu este niciodată prea târziu să înțelegi că nu trebuie să fii pedepsit de fiecare dată când nu ești de acord cu ei. Nu este niciodată prea târziu să te îndepărtezi de orice mediu care nu îți hrănește mintea, corpul, inima și sufletul.

Poți oricând să te vindeci, dar nu în jurul celor care te-au rupt în mii de bucăți, pentru că tot ce știu ei să facă este cum să provoace daune. Și nu este neapărat întotdeauna din răutate demonică sau intenție malefică, poate fi doar pentru că așa este mentalitatea lor, este modul în care au fost crescuți, este ceea ce au fost învățați. Cred că este timpul să înveți lecțiile trecutului și să alegi să duci o viață mai bună.

Stă în puterea ta și numai în puterea ta.