Suntem de 16 ani împreună, și până în urmă cu trei ani am trăit multe momente frumoase împreună. Însă ultimii trei ani au fost foarte grei. Aproape că nu reușim să avem o zi în care să nu ne certăm, să nu ne jignim sau ne privim cu dispreț. Cred că încă ne iubim, dar pare să nu ne mai atragă nimic unul la celălalt, nu prea ne mai pasă unul de altul și fiecare dintre noi are alte preocupări dar nu relația. Nu ne dorim un divorț dar ne distanțăm tot mai mult și mă tem că acolo vom ajunge.
Vorbele pe care ni le adresăm de multe ori sunt atât de grele și sunt zile în care abia ne mai suportăm prezența. Mă simt umilită, tratată ca ultimul om și se pare că nu-l mai sensibilizează nimic indiferent câte lacrimi curg pe obrajii mei.
Sunt șanse ca să ne revenim, se va mai aprinde scânteia aceea între noi sau ne îndreptăm spre un inevitabil sfârșit al relației? Cum am ajuns aici?
Dragă suflet,
Voi începe fără introduceri spunându-ți în primul rând că îmi pare rău că treceți prin situația acesta, dar îmi pot imagina durerea care se acumulează în inimile voastre. Răspunsul meu la întrebările tale este “Da, sunt șanse să vă reveniți!” și “Da, vă îndreptați spre un inevitabil sfârșit al relației dacă nu vă reveniți!”
Sunt multe lucruri care pot dăuna relațiilor, dar mă voi referi la patru dintre ele care sunt, printre cele mai dăunătoare, iar la voi se pare că există: indiferența, desconsiderarea, neglijarea și violența sub orice formă.
Indiferența o resimți atunci când celeilalte persoane nu-i mai pasă de tine. Nu o mai interesează prea mult existența ta. Ce faci? Cum ți-a mers azi? Cum te simți? Prin ce treci? Descoperi că pur și simplu nu îi mai pasă că respiri lângă el/ea. Dar nu asta este cea mai mare durere pe care o resimți, faptul că îi ești indiferent partenerului, ci mesajul din spatele indiferenței, faptul că această atitudine înseamnă, în esență, degradarea persoanei în ochii celuilalt. Faptul de a nu mai conta pentru celălalt, de a nu mai fi văzut ca valoare și de a fi tratat ca periferic, este deosebit de dăunător sufletului celui în cauză. Pentru că unul dintre cel mai înălțător sentiment pe care îl simțim când intrăm într-o relație este exact faptul că suntem valoroși pentru partener, facem o diferență în lumea lui, contăm pentru el. suntem ființe care ne găsim sensul în viață prin faptul că însemnăm ceva în viețile altora, că prezența noastră în inimile lor aduce o fărâmă de Paradis. Nu este nimic mai împlinitor decât să știi că ești iubit, valorizat, că ți se dorește binele și bunăstarea, că cineva se îngrijești de tine, că însemni pentru el/ea lumea mai bună, că se simt mândrii că ne au. Sentimentul de apartenență, că aparții și că îți aparține un suflet, o inimă, un om, este unul sublim. Indiferența ruinează toate acestea, le devalorizează. Indiferența este în acest sens mai rea decât ura.
Neglijența este atunci când partenerii se tratează unul pe altul ca pe un dat și nu ca pe un dar. Se tratează reciproc precum tratezi un om oarecare. Neglijența apare atunci când în relație se instalează rutina, obișnuința, lipsa explorării reciproce, se pierde interesul pentru descoperirea celuilalt. Adaugi vieții tale preocupări și activități cărora le dedici mai mult timp decât partenerului. Poate fi un prieten apropiat cu care petreci mai mult timp decât cu partenerul, sau ajungi să îți îngrijești mai mult mașina decât pe soția sau soțul tău. Câinele tău este scos mai des la plimbare decât partenerul tău, iar pasiunile tale devin mai căutate decât relația. Uneori serviciul sau afacerea pot ocupa un loc mai important decât partenerul. Neglijența apare pe fondul unei mentalității greșite. Până la căsătorie, în perioada de curtenie, fiecare se întrece pe sine pentru a-l putea impresiona și convinge pe celălalt că este cel mai bun partener de viață posibil. Este acel timp în care, fiecare deopotrivă vânează și este vânat, cucerește și se lasă cucerit. Dar după ce s-au semnat actele și s-au făcut jurămintele, acest demers de cucerire încetează. Este ca și cum te-ai antrenat mult timp pentru un turneu, a venit ziua în care ai jucat și câștigat cupa iar apoi o pui pe raft și începi să te gândești la o altă activitate care să te facă să te simți viu. Doar că omul pe care îl ai lângă tine, nu este un trofeu, sau un premiu pe care odată câștigat, rămâne în permanență alt tău, indiferent cât de mult praf se așază pe el. Partenerii noștri trebuie priviți pentru tot restul vieții ca un univers în continuă extindere, deci niciodată explorat pe deplin. Sau, precum o mină inepuizabilă de aur sau diamante pe care le descoperi pe măsură ce sapi în adâncul sufletului. Astfel că neglijența înseamnă să lași mina aceasta valoroasă de izbeliște în timp ce tu cauți tinichele și bolovani banali prin împrejurul ei. O relație frumoasă nu există de la sine, nu este precum un cactus ce crește în deșert, ci precum o floare de mac sălbatic, sensibilă, vulnerabilă care trebuie tratată ca atare. Neglijența ne face să uităm ce valori, ce comori, ce capodopere inestimabile avem în viețile noastre prin partenerii noștri.
Cele mai multe răni pe care un partener le poate acumula sunt cele care nu se văd, sunt cele care se acumulează în suflet. O femeie poate avea fața sau corpul intact, dar sufletul zdrobit de cuvintele aspre și denigratoare ale soțului ei. Un soț poate construi un imperiu financiar, dar să fie ruinat în suflet din cauza lipsei de respect și dragoste a soției sale. Violențele fizice se văd și se raportează în multe cazuri, dar abuzurile emoționale, violențele verbale nu sunt raportate și adesea nu sunt nici crezute de nimeni. Ofilirea omului se face dinspre interior, iar ceea ce secătuiește interiorul sunt, adesea, vorbele aspre, tăioase, grele, jignitoare rostite furtunos. Uneori cuvintele dor mai tare decât loviturile, iar rănile sufletului se vindecă mai greu decât cele ale trupului.
Există un paradox pe care îl tot întâlnesc în ședințele de terapie de cuplu și anume că partenerii ajung să vorbească mai frumos, elegant, măsurat și respectuos cu străinii decât unul cu celălalt. De ce? Pentru că în afara cuplului, dacă ar vorbi așa cum îți vorbesc în cuplu, nu ar scăpa așa ușor. Dacă ai avea același limbaj la serviciu cu șeful tău, ai fi dat afară. Dacă ridici tonul și agresezi verbal un polițist, ești arestat. Dacă jignești public pe cineva, poți fi dat în judecată pentru calomnie sau chiar pocnit. Orice limbaj violent sau discuție aprinsă, jignitoare purtată în afara căminului, este amendată, pedepsită. Oamenii te vor răni înapoi, te vor evita, vor pleca de lângă tine, te vor tăia de pe lista de prieteni, sau te vor pedepsi într-un fel. Dar în căsnicie, fiecare scapă nepedepsit. În cuplu ne permitem pentru că celălalt nu reprezintă nicio amenințare pentru noi, drept urmare, nu are decât să îndure, să accepte, să înghită și să tacă. Nu de puține ori, doar unul le suportă pe toate acestea, cel care este mai slab.
Se crede, în general, că indiferent cum mă comport eu, partenerul nu va pleca, ci va sta acolo să îndure. Cumva am ajuns să considerăm relația de familie una dintre cele mai periferice relații, relația cu cea mai slabă valoare. Un loc unde îmi pot deversa nervii precum niște gunoaie, unde pot vorbi ca un needucat și în care să mă raportez la celălalt ca fiind un perimat și nu cea mai importantă persoană din viața mea.
De aceea, îi invit pe toți cei care trec prin asemenea situații să îți ia viața în propriile mâini, inima în dinți și să spună :”STOP violenței, de orice fel, în dreptul meu!”
Cine nu mă respectă, în primul rând ca ființă umană, apoi ca și partener de viață, cine nu mă vede ca pe o valoare și nu mă valorizează, nu este vrednic de mine. Trebuie să înțelegem că fiecare suntem tratați de alții în funcție de cum le permitem. Nimeni nu ne poate umili fără consimțământul nostru! Așa că îi invit pe toți aceia care sunt puși adesea în situații de felul acesta să pună piciorul în prag, ori sunteți tratați cu respect și demnitate și rămâneți în relație, ori grăbiți pasul de a ieși din relație. Este mai bună singurătatea decât umilirea.
4. Desconsiderarea. Desconsiderarea este atitudinea de degradare a semenului tău, a partenerului tău. Desconsiderarea fie că este verbală, ori nonverbală, transmite același mesaj: ești un nimic, un nimeni pentru mine. Dacă indiferența ofilește sufletul celuilalt, desconsiderarea îl ucide efectiv. O privire dușmănoasă, sfidătoare, de dezgust, poate otrăvi sufletul partenerului. Desconsiderarea este altfel spus dispreț față de partener, este surclasarea a lui. Ea se manifestă prin sarcasm acid, ironie, batjocoră, umilire. Cel care te disprețuiește se erijează într-un etalon, își arogă un standard moral pe care partenerul nu-l va putea atinge, se va vedea un superior care se adresează unui perpetuu inferior. Niciodată celălalt nu știe nimic, nu se pricepe la nimic, este un paralel cu existența, un pigmeu demn de milă. În schimb el, disprețuitorul, este o enciclopedie, un îndreptar al existenței celuilalt, un soi de semizeu, desigur, fără nimic divin în el.
Așa cum văd eu lucrurile între voi, aveți nevoie de un ajutor din afară ca să reușiți să reaprindeți acea scânteie. În istoria voastră de viață există răni timpurii nevindecate, există tipare de gândire defectuoase care pot fi corectate cu ajutorul unui psihoterapeut. Nimic nu este imposibil decât dacă voi alegeți asta!
